Sarcina la 41 de ani: frici, nevroză și recunoștință

 

„A simți recunoștință și a nu o exprima este ca a împacheta un cadou și a nu-l oferi” -  William Arthur Ward

”Recunoștința este memoria inimii” - Honoré de Balzac

 

Cea mai bună cale de a ne exprima recunoștința pentru implicarea și profesionalismul unui medic mi se pare aceea de a-i spune cum ne-am simțit atunci când aveam cea mai mare nevoie de grijă, atenție și sprijin în procesul vindecării noastre.

Astăzi, și nu numai, vreau să îmi exprim recunoștința pentru un medic pe care Universul mi l-a scos în cale într-un moment dificil al vieții mele, domnul Nicolae Gică, medic specialist Obstetrică-Ginecologie- în cadrul Spitalului Filantropia. 

După cum scriam într-un articol mai vechi, pe care îl puteți citi aici👉  Filantropia sau despre cineva care te scoate din anxietate și durere, în 2017 am fost operată la Spitalul Filantropia de chist endometriozic. După 3 ani de la operație, în 2020, am revenit la domnul doctor, de data aceasta însărcinată. Am ales să îmi monitorizeze sarcina și să nasc cu dumnealui și nu am regretat nicio clipă acest lucru.

O sarcină, prima, la 41 de ani este o bucurie, dar și un prilej pentru multe conștientizări și multă autoanaliză. După ce i-am anunțat pe cei din jurul meu că sunt însărcinată au apărut primele sfaturi și întrebări:

- Să naști natural! - Ce sex are? - Ce nume-i vei pune? - Să mergi mult pe jos! - Să nu mânânci pentru doi!

Pe parcurs, întrebările s-au schimbat ușor:

- Cum o să o cheme? Și mai cum? - Te-ai hotărât cum naști? Natural e cel mai bine! - E mai bine să naști prin cezariană! - Când naști? - Nu e așa că e cea mai frumoasă perioadă din viața ta?

 

Cum a reacționat corpul meu?

Noaptea, pe toată perioada sarcinii, îmi simțeam degetele de la mâini încleștate. Mi-au sângerat gingiile aproape zilnic. Din luna a cincea mi s-au ”blocat” picioarele. Am avut dureri groaznice și am fost diagnosticată cu sindrom ilio-tibial. Însă am știut și am simțit că mi s-au ”blocat” picioarele din cauza fricilor. Afecțiunea mea era psihosomatică. Picioarele mele refuzau să înainteze. În luna a opta mi s-au umflat buzele atât de tare încât mi s-au spart vase de sânge. În ultima parte a sarcinii am vizitat 2 medici ortopezi și un medic dermatolog.

Mi s-au accentuat fricile. Au apărut unele noi.

O femeie însărcinată este asaltată de mesaje conflictuale, de informații, sugestii, sfaturi prin care de cele mai multe ori este foarte greu de navigat. Internetul, mass-media ne arată vedete care au o sarcină ușoară, simplă, minunată. Ele nasc copil după copil, natural și sunt foarte fericite pentru că ”sarcina este cea mai frumoasă perioadă din viața unei femei”.

Presiunea socială adaugată și, în același timp, opusă cu tot ceea ce trăiești cu adevărat ca femeie însărcinată par a fi calea sigură către o ușoară sau accentuată nevroză. Conflicte interioare, frici apărute pe parcurs sau frici accentuate năvălesc ca un tsunami fără să te prevină. Dacă nu ții cont decât de ceea ce simți tu, ajungi să explodezi.

Așadar, nu fac parte din categoria femeilor care au țopăit fericite și mândre de ele pentru faptul că sunt însărcinate, însă am așteptat emoționată timp de trei anotimpuri ca fetița mea să vină pe lume.

Fără profesionalismul, blândețea și ajutorul domnului doctor Nicolae Gică probabil că aș fi trecut și mai greu peste toată această perioadă. De aceea spun mulțumesc, cu recunoștință, domnule doctor! Sunt convinsă că nu aș fi putut fi pe mâini mai bune.