sâmbătă

Recomandări de lectură pentru actuale și viitoare mame

 


 

Sarcina este o perioadă minunată, dar și stresantă. Schimbările aduse corpului  și simptomele surprinzătoare reprezintă o experiență aparte. Pregătirea pentru cele nouă luni este cheia sănătății mintale și fizice. Citirea unei cărți (sau a mai multora!) poate fi o experiență utilă pentru a afla mai multe despre corpul tău, despre schimbările din viitor și despre cum să interacționezi mai bine cu pruncul tău. Poate că unele cărți vor demitiza credințele de lungă durată, vor contesta orice idei preconcepute pe care le-ai avut și vor aduce lumină asupra celor mai nerostite aspecte ale creșterii copilului.

 


1. ”Mindfulness: Nașterea conștientă - Antrenarea minții, corpului și inimii înainte și după naștere”, de Nancy Bardacke- editura Herald

„Introducerea practicii mindfulness în procesul nașterii este o intervenție lăudabilă: în acest fel, nivelul de teamă și de stres va fi mult diminuat, iar experiența nașterii va fi mai plină de satisfacții pentru toți cei implicați. Nu este nevoie decât să aplicăţi tehnicile pe care Nancy Bardacke le explică foarte clar în această carte. Mai mult decât atât, veți descoperi că practica mindfulness se aplică la fel de bine în ceea ce privește parentajul, dar și în privința celorlalte aspecte ale vieții.” - Andrew Weil, MD, autor de mare succes aflat pe lista bestsellerurilor New York Times

Mindfulness. Nașterea conștientă reprezintă o contribuție unică, pozitivă și bine-venită în lumea nașterilor. Atunci când asist la o naștere în secția de obstetrică, de cele mai multe ori îmi dau seama care sunt elevii lui Nancy datorită atitudinii pe care o au şi faptului că îmbrățișează cu entuziasm momentele travaliului, datorită concentrării și capacității lor uimitoare de a face față neasteptatelor dificultăți. Recomand cu căldură această carte tuturor femeilor gravide.” - Patricia A. Robertson, MD, profesor și medic curant cu specializarea obstetrică și ginecologie, Universitatea din California, San Francisco

„Mindfulness. Nașterea conștientă folosește un amestec unic de meditație, yoga și informații științifice, pe care îl transformă apoi într-o abordare simplă și prietenoasă a maternității și a schimbărilor care apar în viață familiei după nașterea copilului. Este o modalitate practică de abordare a multiplelor intruziuni tehnologice, care reprezintă o parte covârșitoare a obstetricii moderne din ziua de azi.” - Douglas W. Laube, MD, fost președinte al Colegiului American al Obstetricienilor și Ginecologilor

 

Nancy Bardacke, moașă, profesor de mindfulness și director fondator al Mindfulness-Based Childbirth and Parenting (MBCP), și-a oferit serviciile de asistență la naștere începând din anul 1971. În toată această perioada de lucru ca moașă, Nancy a asistat la nașteri care au avut loc la domiciliu, în centre de naștere și în spitale. De asemenea, Nancy este o veche practicantă a meditației, care și-a început educația și formarea profesională în cadrul Programului de Reducere a Stresului prin Practică Mindfulness (MBSR), cu Jon Kabat-Zinn, Ph.D., în anul 1994. După ce a predat cursul MBSR timp de câțiva de ani, Nancy a început să adapteze acest program la nevoile femeilor gravide și ale partenerilor lor, creând astfel programul MBCP. Începând din anul 1998 și până în prezent, de programul MBCP au beneficiat peste 1 000 de viitori părinți. Pe lângă faptul că este coordonatoarea programului MBCP în cadrul Centrului Osher pentru Medicină Integrativă al Centrului Medical de pe lângă University of California, San Francisco, Nancy conduce ateliere de practică mindfulness atât pentru viitorii părinți, cât și pentru furnizorii de servicii medicale, precum și cursuri de formare pentru instructori MBCP în Statele Unite și peste hotare.

 

www.mindfulbirthing.org

 

Cartea poate fi cumpărată de aici: https://edituraherald.ro/carti/mindfulness-nasterea-constienta-antrenarea-mintii,-corpului-si-inimii-inainte-si-dupa-nastere-detail#.YU9NoLgzY2w



2.”La ce să te aștepți când ești însărcinată”, de Heidi Murkoff - editura Lifestyle Publishing

Trebuie să te aștepți la tot ce e mai bun! Această a cincea ediție complet nouă (inclusiv copertele) este plină de informații indispensabile, sfaturi practice, observații realiste, sugestii ușor de aplicat și multe cuvinte de liniștire. Vei afla ultimele noutăți despre diagnosticele prenatale, ce medicamente sunt sigure și care sunt cele mai actuale opțiuni pentru naștere – de la nașterea în apă la cezariana blândă. Și stilul de viață din timpul sarcinii se bucură de egală atenție: alimentația (inclusiv tendințele alimentare), cafeaua, exercițiile fizice, munca, activitatea sexuală, călătoriile, menținerea frumuseții, îngrijirea pielii și altele. Crezi că ești însărcinată? Vei găsi soluții pentru toate. Sarcină multiplă? Există un capitol special pentru asta. Aștepți să devii tătic? Cartea aceasta nu te-a uitat nici pe tine.

 

Răspunsuri la toate întrebările despre sarcină:

„Când îmi pot face singură, acasă, un test de sarcină?"

„Cum să mănânc pentru doi dacă mi-e prea greață să mănânc și pentru unul?"

„Pot să-mi continui orele de spinning?"

„Am voie să mănânc pește și brânzeturi moi?"

„Pot să merg la serviciu până la naștere? Care sunt drepturile mele la locul de muncă?"

„Am pete și coșuri pe față – unde e strălucirea?"

„ Ar trebui să aflăm sexul copilului? Să facem o ecografie 4D?"

„O să-mi dau seama când începe travaliul?"

 

Heidi Murkoff este autoarea seriei de ghiduri de sarcină „La ce să te aștepți”. Ea este, de asemenea, creatorul WhatToExpect.com și fondatorul Fundației What to Expect. Revista Time a numit-o pe Murkoff una dintre cele 100 de persoane cele mai influente din lume pentru 2011. (Wikipedia).

 

Cartea poate fi cumpărată de aici: https://lifestylepublishing.ro/carte/heidi-murkoff-la-ce-sa-te-astepti-cand-esti-insarcinata/2335/

 

 


3. ”Tata nu-i ca mama. Cum răspunde un tată la nevoile copilului mic”, de  Josephine Schwarz-Gerö - editura Trei

Deși vedem în ultima vreme tați care plimbă căruciorul sau care nu se jenează să schimbe scutecele bebelușului, rolul patern este confundat, în continuare, cu cel al "părintelui de duminică" – tatăl își vede mai departe de jobul său și de hobbyurile sale și, uneori, își răsfață, la final de săptămână, copilul cu niște cadouri menite să-i suplinească lipsa. Însă, chiar dacă prima legătură a unui copil nou-venit pe lume este cea avută cu figura maternă, tatăl este un motor de dezvoltare la fel de important în primii ani de viață. Plecând de la cercetările de ultimă oră din psihologia dezvoltării, dar și de la o bogată cazuistică, cartea arată că mama este "portul" care oferă protecție și adăpost în fața furtunilor vieții, pe când tatăl asigură explorarea în largul mării, curiozitatea și dorința de a influența mersul lucrurilor. Prezența tatălui este, deci, absolut necesară pentru a aduce copilului bucuria descoperirii și autonomia de care are nevoie în primii ani de viață. Concret, tatăl va trebui să fie dispus să se joace mai des cu cel mic, să se lase în voia planurilor sale și să-l încurajeze să ia decizii în mod autonom. La rândul ei, mama este sfătuită să aibă mai multă încredere în intuiția și strategiile tatălui, chiar dacă lucrurile se vor desfășura altfel decât s-ar aștepta ea. Doar așa cei doi părinți vor putea rezolva într-un mod echilibrat problemele micii copilării – de la cele referitoare la somn și hărnire, până la dificultățile privind impunerea unor limite sau rezolvarea unor conflicte.

 

Josephine Schwarz-Gerö este specialistă în psihosomatica sugarilor și lucrează, în calitate de medic neonatolog, la Clinica de Copii Glanzing din Viena. De asemenea, predă la Universitatea din Viena un curs despre tulburările de alimentație în copilăria mică.

 

Cartea poate fi cumpărată de aici: https://www.edituratrei.ro/carte/josephine-schwarz-gero-tata-nu-i-ca-mama-cum-raspunde-un-tata-la-nevoile-copilului-mic/3535/

 

 


4. ”Ce trăiește copilul și ce simte mama lui”, de Speranța Farca - editura Trei

Autoarea a încercat să răspundă la întrebări precum:

Cum înțelege mama ce-i „spune” nou-născutul ei?

Care sunt spaimele noastre profunde și cum ne formează ele?

De ce suntem superstițioși?

Cum devenim creativi?

Cine este „mami”?

Ce aduce după sine înțărcarea?

Ce semnificații au cuvintele?

Ce este și cum ne ajută jocul?

Care este rolul tatălui?

Ce rol are comunitatea?

Speranța Farca este psihanalist și conferențiar universitar doctor la Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic din cadrul Universității Naționale de Arte, București. Site: https://speranta.farca.ro. Cărți publicate: ”Despre frica de necunoscut”, Editura Universitară, București, 2020; ”Leacuri pentru frica de necunoscut”, Editura Universitară, București, 2020; ”Independența copilului”, Editura Humanitas, București, 2018, ediție reeditată, adăugită și revizuită (carte publicată ca e-book pe iTunes în 2014); ”Venirea pe lume a copilului”, e-book, iTunes, 2014; ”The Newborn and his Mother”, e-book, iTunes, 2012;  ”Grădinița mea favorită! Ghid pentru părinți și educatoare” e-book, iTunes, 2012; ”Copilul meu merge la Școală! Ghidul părinților” – pdf, Institutul de Științe ale Educației, 2013; ”Cum întâmpinăm copilul ca părinţi, bunici, medici şi educatori”, Editura Trei, București, 2010 ”Ce trăieşte copilul şi ce simte mama lui”, Editura Trei, București, 2009; ”Psihanaliza şi cele patru vârste ale eului. Cum devenim părinţi”, Editura Trei, București, 2003.

PDF GRATUIT aici: https://speranta.farca.ro/ce-traieste-copilul-si-ce-simte-mama-lui/

 


5.
”Cum întâmpinăm copilul ca părinți, bunici, medici și educatori”, de Speranța Farca - editura Trei

Am tratat aici mediul în care vine copilul abordând problematica familiei, a lumii medicale și a comunității.

 Am vorbit despre educația ca relație, despre iubire și despre agresivitate. Am arătat și explicat unele practici nocive în educație precum condiționare, etichetarea, comparația, ironia și multe altele, sperând că, odată înțelese efectele lor, nu vor mai fi utilizate.

 M-am preocupat de relațiile copilului cu lumea, de grădiniță și de școală.

 Am făcut o paralelă între psihanaliză și educație pentru a evidenția situațiile traumatice cu care se pot confrunta copiii și pentru a le înțelege strigătele de ajutor. În acest context am vorbit despre depresie, despre, lene, despre dependență, despre timiditate și genialitate. Despre revolte și despre minciună, despre furt și despre duplicitate. Despre panică și despre hiperactivitate, despre spaime și despre izolare.

 Am încercat să abordez problematica sarcinii în psihanaliză precum și a diadei mamă-bebeluș. Am vorbit despre adopție, despre avort, despre moartea copilului, despre prematuritate, deficiențe și despre gemeni. ( autoarea )


PDF GRATUIT aici: https://speranta.farca.ro/cum-intampinam-copilul-ca-parinti-bunici-medici-si-educatori/


https://speranta.farca.ro/



6. ”Cartea bebelușului” (Vol.1,2 & 3), de Dr. William Sears - editura Totul despre mame

Cu peste un milion de exemplare vândute, ”Cartea bebelușului” este considerată Biblia bebelușilor în America și în lume, o enciclopedie cuprinzătoare cu informații de la naștere până la 2 ani.

Doctorul William Sears a scris această carte împreună cu familia sa, medici și asistenți în pediatrie, și este supranumit ”omul care a redefinit maternitatea” de către revista TIME.

 

Cărțile pot fi cumpărate de aici: https://shop.totuldespremame.ro/produs/cartea-bebelusului/



7. ”Îndoiala”, de  Ashley Audrain - editura Litera

„Ashley Audrain, autoarea romanului Îndoiala, este o scriitoare sofisticată, convingătoare, iar cartea ei îi va satisface cu siguranță pe fanii thrillerelor, precum și pe cei ai dramelor intime de familie.“ BookPage

„Thriller captivant, dar și o perspectivă intensă și profundă asupra eșecurilor sfâșietoare ale maternității, acest roman va stârni fără îndoială controverse.“ Booklist

„Îndoiala este o lectură de impact, dură, devastatoare. Audrain explorează cele mai sumbre fațete ale maternității, îndrăznind să pășească pe un teritoriu unde puțini s-au aventurat înaintea ei. Acesta este unul dintre cele mai curajoase și temeinice romane pe care le veți citi vreodată: fantomele sale mă vor bântui mult timp.“ Emma Stonex

 

ASHLEY AUDRAIN și-a scris romanul de debut, ”Îndoiala” (”The Push”, 2020), după ce a renunțat la jobul de director de publicitate la Penguin Books Canada, pentru a se ocupa de cei doi copii ai ei. Înainte de a lucra la Penguin, a trăit o vreme în Los Angeles, apoi s-a stabilit la Toronto, unde locuiește și acum, împreună cu familia.

Cartea poate fi cumpărată de aici: https://www.litera.ro/indoiala-afbb98?gclid=Cj0KCQjwkbuKBhDRARIsAALysV4m2cZqmzJndy8CeGBE831xWeMTVMVHZL-dfnOfy-_emK2EFCcvw70aAp9eEALw_wcB

 


8. ”Mami cea nemămoasă: Suișurile nostime și căderile emoționale ale maternității”, de Sarah Turner - editura ACT și Politon

O carte pentru toți cei care vor să știe cam ce înseamnă experiență de a fi părinte, dar și pentru părinții care au nevoie să știe că au mai trecut și alții prin ceea ce trec ei și că au mai gândit, simțit și alți părinți exact ceea ce simt ei în anumite momente. Așadar, dacă ești părinte și ai impresia că numai tu nu faci față cu brio acestei misiuni sau că întreaga ta viață a devenit un haos de când ai copii, stai să vezi cum s-a descurcat protagonista acestei cărți în această ipostază. După ce vei citi cartea de față, nimic din ceea ce ai făcut sau ai spus în calitate de părinte nu ți se va mai părea atât de ieșit din comun.

 

Sarah Turner este blogger și autor care locuiește în Exeter, Devon, împreună cu soțul ei și cei 3 fii.

 

Cartea poate fi cumpărată de aici:  https://actsipoliton.ro/index.php?route=product/author/info&author_id=1361



9.
 ”Ceea Ce Nimeni Nu Îți Spune”, de Dr. Alexandra Sacks, Dr. Catherine Birndorf - editura Elena Francisc Publishing

Este normal să mă simt confuză sau panicată atunci când aflu că sunt însărcinată, chiar și după mai multe încercări nereușite de a rămăne însărcinată?

Este normal să nu simt dragoste la prima vedere pentru bebelușul meu?

Este normal să apară certuri între mine și partenerul meu sau între mine și părinții/rudele mele și ale partenerului meu după nașterea copilului meu?

Este normal să mă simt vinovată atunci când întâmpin dificultăți în alăptare?

Este real sindromul ”mommy brain”?

În Cartea-ghid ”Ceea ce nimeni nu îți spune”, doi psihoterapeuți și medici psihiatri americani de top, specializați în lucrul cu femeile înaintea, în timpul și după sarcină – autoarele cărții  – te asigură că răspunsul la toate întrebările de mai sus este: DA! Însumând împreună 30 de ani de experiență în consilierea femeilor însărcinate și a celor ce devin pentru prima dată mame, precum și a celor care se pregătesc să rămână însărcinate, autoarele dezvăluie secretele de ordin psihologic și hormonal ce stau în spatele emoțiilor complicate și provocatoare pe care le trăiesc femeile în această perioadă importantă a vieții lor. Și arată totodată de ce este firesc ca sarcina –  care reprezintă nu doar nașterea unui copil, ci și nașterea unei mame sau, altfel spus, procesul prin care devii mamă– să fie o perioadă de tranziție la fel de stresantă și transformatoare precum adolescența.


Cartea poate fi cumpărată de aici: https://calatoriainimii.ro/produs/ceea-ce-nimeni-nu-iti-spune/




10. 
”Gene de mamă. Noua știință a instinctului matern”,  de Abigail Tucker - editura Nemira


”Autoarea ne propune o explorare fascinantă și provocatoare a biologiei maternității, împletind cele mai recente cercetări din domeniu cu experiențele personale ale autoarei. Femeia contemporană are avantajul de a fi mult mai bine informată și, de cele mai multe ori, mult mai adecvat asistată în toate fazele maternității și ale creșterii copiilor, însă știința mamelor are în spate puternice modele culturale și familiale, dar și milioane de ani de evoluție.

 

Toată lumea știe cum se fac copiii, însă oamenii de știință abia acum încep să înțeleagă cum se face o mamă. Gene de mamă dezvăluie cercetările științifice din spatele celor mai tandre impulsuri materne ale noastre, răspunzând la întrebări precum: sunt mamele condamnate să își imite propriile mame (sau nu)? Cum poate agresivitatea maternă să le transforme pe femei în cele mai uimitoare creaturi din lume? Și în ce fel o criză precum pandemia Covid-19 ajunge să creeze sau să distrugă o mamă?

 

Un demers deopotrivă științific și personal, este o carte potrivită atât pentru femei (fie ele mame sau nu), cât și pentru bărbați: capitolul „Gene de tată” este unul dintre cele mai surprinzătoare, arătând rolul fundamental al tatălui în crearea mamei, nu doar pe plan personal, ci și pe plan biologic. Împletind cele mai recente cercetări cu experiențele autoarei, Gene de mamă, este o carte „spirituală, reconfortantă, care scoate maternitatea din notele de subsol și o plasează în față și în centru – acolo unde îi este locul“ (Dr. Louann Brizendine).


Cartea poate fi cumpărată de aici: https://nemira.ro/gene-de-mama-noua-stiinta-a-instinctului-matern


Lectură plăcută! :) 

Adevărata iubire necondiţionată nu va ”strica” niciodată un copil

 




Iubirea părintească se caracterizează prin afecțiune, grijă, confort, îngrijire, susținere, acceptare. Iubirea părinților poate fi simțită atunci când aceștia îmbrățișează, laudă, complimentează sau spun lucruri frumoase copiilor lor. Iubirea necondiționată este unul dintre cele mai importante cadouri pe care le putem primi în copilărie. Mai mult, este cel mai bun cadou pe care îl putem oferi propriilor noștri copii dacă devenim părinți.

 

Iubirea necondiționată este ceea ce avem cu toții nevoie!

 

De ce este atât de importantă iubirea necondiționată? Pentru că afectează atât de multe aspecte ale sănătății mintale și fizice. Studii multiple au relevat efectele pozitive ale iubirii necondiționate. Printre acestea:

- Dezvoltarea mai sănătoasă a creierului în copilărie;

- Capacitatea sporită de a crea relații pozitive;

- Rezistență mai mare la stres;

- Sistem imunitar mai puternic.


Iubirea necondiționată este unul dintre cei mai puternici factori în dezvoltarea sănătoasă a copiilor.


Multe studii au concluzionat că atașamentele traumatice părinte-copil au un impact negativ semnificativ asupra dezvoltării creierului. 

Acei copii care au părinți autoritari - părinți care se concentrează prea mult pe realizări și rareori manifestă afecțiune - sunt mai predispuși să fie obezi decât copiii ai căror părinți manifestă adesea afecțiune.

S-a constatat că cei cu mame afectuoase au un hipocamp mai mare decât cei care au fost neglijați emoțional. Hipocampul este partea creierului care controlează memoria, capacitățile de învățare și răspunsurile la stres.

Neglijarea emoțională are implicații biologice negative chiar și la vârsta adultă. Adulții care au experimentat o lipsă de afecțiune în copilărie sunt mai stresați și au un risc mai mare de boală.

Iubirea necondiționată are un impact puternic asupra atașamentului părinte-copil. Această legătură determină capacitatea de a avea relații autentice ca adolescent și adult.

Copiii sau adolescenții cu un atașament sigur știu că părinții lor sunt disponibili din punct de vedere emoțional. Ei învață să aibă încredere și să se bazeze pe ceilalți. În plus, sunt mai capabili să-și regleze emoțiile. În caz contrar, tind să fie nesiguri, anxioși și temători. Acest lucru duce la comportamente care variază de la agresivitate și exigență la dependență.

Este ușor să spunem că ne iubim copiii când sunt buni. A descoperi cum să iubim necondiționat atunci când copiii sunt dificili este cu totul altceva.

Iubirea necondiționată a unui părinte întotdeauna:

- Hrănește copilul și îl încurajează să se simtă în siguranță în orice mediu;

- Oferă copilului suficient spațiu pentru a învăța din eșecuri;

- Încurajează încrederea în sine a copilului;

- Îndrumă copilul către experiențe și percepții pozitive, indiferent de situație;

- Oferă copilului ample oportunități de a fi conștient de punctele sale forte și slabe;

- Favorizează un mediu în care copilul se poate întoarce în ciuda comiterii unor greșeli, ajutându-l să le îndrepte sub îndrumarea părinților.


S-ar putea să-ți iubești copilul. S-ar putea chiar să faci tot posibilul pentru a-i arăta dragostea, dar se simte copilul tău cu adevărat iubit?

 

Pentru ca un copil să se simtă iubit trebuie să învăţăm să vorbim limbajul său unic de iubire. Fiecare copil are un fel special de a percepe iubirea. Există, de fapt, cinci modalităţi în care copiii (oamenii în general) exprimă și înţeleg iubirea. Acestea sunt: mângâierile fizice, cuvintele de încurajare, timpul acordat, darurile și serviciile.”

 

”Unii se tem că iubirea necondiționată ar putea duce la răsfățarea copilului, dar este o idee greșită. Nici un copil nu poate primi prea multă iubire necondiţionată. Copilul poate fi ”răsfățat exagerat” prin lipsa formării sau printr-o iubire inadecvată, care duce la o personalitate incorectă. Adevărata iubire necondiţionată nu va strica” niciodată un copil, pentru că este imposibil ca părinţii să ofere vreodată prea multă iubire”  - ”Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor”, de Gary Chapman, Ross Campbell, editura Curtea Veche.

 

Copilul nu va fi mereu excepțional, el va mai și dezamăgi. Iubirea necondiționată înseamnă să îl accepți și să îl susții chiar dacă nu e mereu excepțional. Copilul care are parte de o iubire necondiționață simte cu adevărat că părinții sunt acolo pentru el și îl acceptă.



Sursa foto: parentalrights.org/

vineri

Sarcina la 41 de ani: frici, nevroză și recunoștință

 




„A simți recunoștință și a nu o exprima este ca a împacheta un cadou și a nu-l oferi” -  William Arthur Ward

”Recunoștința este memoria inimii” - Honoré de Balzac

 

Cea mai bună cale de a ne exprima recunoștința pentru implicarea și profesionalismul unui medic mi se pare aceea de a-i spune cum ne-am simțit atunci când aveam cea mai mare nevoie de grijă, atenție și sprijin în procesul vindecării noastre.

Astăzi, și nu numai, vreau să îmi exprim recunoștința pentru un medic pe care Universul mi l-a scos în cale într-un moment dificil al vieții mele, domnul Nicolae Gică, medic specialist Obstetrică-Ginecologie- în cadrul Spitalului Filantropia

După cum scriam într-un articol mai vechi, pe care îl puteți citi aici👉  Filantropia sau despre cineva care te scoate din anxietate și durere, în 2017 am fost operată la Spitalul Filantropia de chist endometriozic. După 3 ani de la operație, în 2020, am revenit la domnul doctor, de data aceasta însărcinată. Am ales să îmi monitorizeze sarcina și să nasc cu dumnealui și nu am regretat nicio clipă acest lucru.

O sarcină, prima, la 41 de ani este o bucurie, dar și un prilej pentru multe conștientizări și multă autoanaliză. După ce i-am anunțat pe cei din jurul meu că sunt însărcinată au apărut primele sfaturi și întrebări:

- Să naști natural! - Ce sex are? - Ce nume-i vei pune? - Să mergi mult pe jos! - Să nu mânânci pentru doi!

Pe parcurs, întrebările s-au schimbat ușor:

- Cum o să o cheme? Și mai cum? - Te-ai hotărât cum naști? Natural e cel mai bine! - E mai bine să naști prin cezariană! - Când naști? - Nu e așa că e cea mai frumoasă perioadă din viața ta?

 

Cum a reacționat corpul meu?

Noaptea, pe toată perioada sarcinii, îmi simțeam degetele de la mâini încleștate. Mi-au sângerat gingiile aproape zilnic. Din luna a cincea mi s-au ”blocat” picioarele. Am avut dureri groaznice și am fost diagnosticată cu sindrom ilio-tibial. Însă am știut și am simțit că mi s-au ”blocat” picioarele din cauza fricilor. Afecțiunea mea era psihosomatică. Picioarele mele refuzau să înainteze. În luna a opta mi s-au umflat buzele atât de tare încât mi s-au spart vase de sânge. În ultima parte a sarcinii am vizitat 2 medici ortopezi și un medic dermatolog.

Mi s-au accentuat fricile. Au apărut unele noi.

O femeie însărcinată este asaltată de mesaje conflictuale, de informații, sugestii, sfaturi prin care de cele mai multe ori este foarte greu de navigat. Internetul, mass-media ne arată vedete care au o sarcină ușoară, simplă, minunată. Ele nasc copil după copil, natural și sunt foarte fericite pentru că ”sarcina este cea mai frumoasă perioadă din viața unei femei”.

Presiunea socială adaugată și, în același timp, opusă cu tot ceea ce trăiești cu adevărat ca femeie însărcinată par a fi calea sigură către o ușoară sau accentuată nevroză. Conflicte interioare, frici apărute pe parcurs sau frici accentuate năvălesc ca un tsunami fără să te prevină. Dacă nu ții cont decât de ceea ce simți tu, ajungi să explodezi.

Așadar, nu fac parte din categoria femeilor care au țopăit fericite și mândre de ele pentru faptul că sunt însărcinate, însă am așteptat emoționată timp de trei anotimpuri ca fetița mea să vină pe lume.

Fără profesionalismul, blândețea și ajutorul domnului doctor Nicolae Gică probabil că aș fi trecut și mai greu peste toată această perioadă. De aceea spun mulțumesc, cu recunoștință, domnule doctor! Sunt convinsă că nu aș fi putut fi pe mâini mai bune.

 

 


sâmbătă

Atașamentul din perspectivă budistă și perspectivă psihologică




Una dintre marile religii ale lumii, cu o vechime de peste două milenii, Budismul, a suferit de-a lungul timpului numeroase schimbări. În prezent este o religie divizată, care nu are o limbă sacră comună, o dogmă clar formulată. Budismul este singura religie al cărei întemeietor nu se declară nici profetul lui Dumnezeu, nici trimisul său şi care, în plus, respinge ideea unui Dumnezeu Fiinţă Superioară.
 "Buddha" este adesea utilizat ca o metaforă pentru iluminarea spirituală sau pentru înţelepciune. În spatele acestei mitologii a existat o persoană, Siddhartha Gautama, care şi-a luat numele de Buddha și a trăit o viață de lux în primii 29 de ani ai săi, apoi a devenit ascet (= persoană care duce o viață austeră și retrasă).
Budismul este răspândit în China, Japonia, Sri Lanka, Coreea, Mongolia, Uniunea Myanmar, Thailanda, Vietnam. Budismul mai este numit și „Buddha Dharma”, ceea ce înseamnă în limbile sanscrită și pali (limbile textelor antice budiste) „învățăturile Celui Luminat”. Deoarece aparține grupului de religii dharmice, alături de hinduism și de jainism, păstrează o puternică influență a elementelor constituente ale acestor două religii.
Budismul nu acceptă o teorie a lui Dumnezeu sau a unui creator. Unii oameni spun că, dintr-un anumit unghi, budismul nu este o religie, ci mai degrabă o știință a minții.
Budismul a devenit o sursă de înţelepciune, un mod de a înţelege viaţa şi de a descoperi adevăratul ei sens.
Zece idei ale lui Buddha:
  1. Nimeni nu ne poate salva, ci doar noi înşine. Nimeni nu poate şi nimeni nu are voie. Noi înşine trebuie să ne urmărim calea.
  2. Dacă aprinzi un felinar pentru cineva, acesta va lumina și calea ta.
  3. Nu există cărare către fericire. Fericirea este cărarea.
  4.  Nu rămâne în trecut, nu visa la viitor, concentrează-ţi mintea asupra prezentului.
  5. O clipă poate schimba ziua, o zi poate schimba viaţa şi o viaţă poate schimba lumea.
  6. Ne naştem din nou în fiecare dimineaţă. Ce faci astăzi contează cel mai mult.
  7. O stâncă mare nu este tulburată de vânt; la fel mintea înţeleptului nu este tulburată nici de elogii, nici de insulte.
  8. Ceea ce-l conduce pe om pe căi greşite nu este duşmanul său, ci propria sa minte.
  9. Oricât de multe cuvinte sfinte ai citit, oricât de multe ai vorbi, la ce bun dacă nu le şi pui în aplicare.
  10. Sănătatea este cel mai mare dar, mulţumirea cea mai mare avere, iar credinţa cea mai bună relaţie.
Psihologia budistă descrie modalități de încurajare a stărilor emoționale pozitive și a relațiilor sociale armonioase, evitând în același timp stările emoționale „distructive” sau „afective” (Goleman, 2003). Totuși, la prima vedere, căile de atingere a securității (în funcție de atașament) sau fericirea autentică (conform psihologiei budiste) par foarte diferite. Teoria atașamentului pare a fi în principal despre relații strânse, în timp ce budismul pare să fie în cea mai mare parte despre practicile care se desfășoară în mintea solitară a individului (în timp ce persoana este singură într-o colibă ​​luni întregi). Relațiile de compasiune sunt importante în budism ca practică solitară.
Psihologia budistă oferă o concepție diferită a securității. Eforturile de a găsi securitate în relații, cariere, bunuri, bogăție sau reputație sunt considerate ca fiind erori în gândire și decizii greșite în căutarea fericirii. Când oamenii speră că obiectele și relațiile valorice nu se vor schimba sau nu vor eșua niciodată, cum ar fi „zonele de siguranță” și „iluzia de securitate”, vor ajunge la suferință deoarece ființele umane în mod natural se schimbă, îmbătrânesc, se îmbolnăvesc și mor; de fapt, totul se schimbă și nimic nu este complet stabil.
Psihologia budistă respinge ideea unei surse stabile și permanente de securitate fie în interiorul unei persoane (de exemplu, un suflet), fie în afara unei persoane (de exemplu, un zeu omniprezent).
Dalai Lama, într-un comentariu la un text budist, spune că dependența și interdependența sunt natura tuturor lucrurilor. Lucrurile și evenimentele nu apar decât ca urmare a cauzelor și a condițiilor. (Tenzen Gyatzo, al 14-lea Dalai Lama, 2005, p. 117)
Psihologia budistă subliniază căi introspective pentru înlăturarea obstacolelor în calea securității autentice (în sensul budist) prin minimizarea tendințelor noastre de a căuta securitate în ceva permanent, de a ne solidifica concepte despre sine, despre alții și despre viață în general.
În terminologia budistă, „atașamentul” față de fixările nesănătoase ale reprezentărilor mentale cauzează suferință.
Practicanții budiști învață că sinele nu este o entitate solidă, statică, care trebuie apărată. Non-atașamentul sau eliberarea de fixații mentale pare a fi un rezultat teoretic cheie în budism.
Budismul consideră că ființele umane, prin introspecție și o istorie lungă de încercare și eroare, au identificat tipurile de obiceiuri mentale care duc la suferință și tipurile de obiceiuri care duc la ușurare de suferință.
O învățătură budistă fundamentală este înțelegerea că nimic nu rămâne la fel, că lucrurile se schimbă mereu. Buddha considera că rezistența noastră constantă la schimbare este ceea ce ne determină să suferim. Și acest lucru se aplică evenimentelor la fel de mult ca și oamenilor din viața noastră, noi ne schimbăm, ei se schimbă și, prin urmare, este fără rost încercarea de a opri acest lucru.
Compasiunea este una dintre cele mai mari învățături ale lui Buddha. Când venim dintr-un unghi de compasiune, încetăm să fim atât de duri cu noi și cu cei din jurul nostru. Putem lucra cu noi înșine, dar nu este treaba noastră să-i schimbăm pe alții, ei au propria lor cale de urmat.
Căutarea fericirii prin intermediul celorlalți va face ca relațiile noastre să se rupă, deoarece putem fi fericiți doar atunci când suntem fericiți cu noi înșine.
În viață, a explicat Buddha, putem fi loviți de două tipuri diferite de săgeți. Prima săgeată este inevitabilă: vom experimenta cu toții, de exemplu, durere fizică. A doua săgeată este săgeata pe care o direcționăm asupra noastră și o putem vedea ca reacție a noastră la prima săgeată. În loc să suferim doar la prima săgeată, cea a durerii fizice, ne trimitem noi înșine „a doua săgeată”, atunci când ne spunem: De ce mi se întâmplă asta întotdeauna?... Nu merit asta... Budismul consideră că „Durerea este inevitabilă; suferința este opțională”.
Analogia celor două săgeți nu se aplică numai durerii fizice. Dacă partenerul nostru pare să ne ignore, dacă simțim lipsa de respect, atunci este inevitabil să simțim durerea unei prime săgeți. Oamenii au devenit sensibili la orice indiciu de respingere, având în vedere că un astfel de comportament, de-a lungul veacurilor, a fost literalmente o amenințare pentru supraviețuirea noastră: dacă nu făceam parte pe deplin dintr-un trib, atunci nevoile noastre de protecție și hrană nu erau satisfăcute. Regiunile creierului activate atunci când ne aflăm în durere fizică sunt aceleași regiuni activate ca atunci când suntem respinși. Cu toate acestea, dacă suntem atenți la gândirea noastră după un incident în care partenerul nostru a încercat să creeze distanță, observăm că aruncăm a doua săgeată, spunând: Nu-i pasă de mine...El face întotdeauna acest lucru.
Când răspundem la comportamentul partenerului nostru, alegem între o interpretare care susține relația sau una care o subminează.
Budismul identifică în ataşament rădăcina tuturor suferinţelor şi vorbeşte despre 4 tipuri de ataşament.

Primul dintre ele este ataşamentul pentru plăcerile senzoriale. Suntem ataşaţi de anumite forme, culori, sunete, gusturi sau senzaţii tactile.

Al doilea este ataşamentul de propriile opinii şi credinţe. Convingerile, opiniile şi părerile la care nu eşti dispus să renunţi, când există motive solide, te împiedică să vezi lucrurile aşa cum sunt. 

Al treilea este ataşamentul pentru ritualuri şi ceremonii religioase.

Al patrulea şi cel mai subtil dintre toate este ataşamentul pentru „eu” ( ego).

În cartea ”Mintea Zen, Mintea Începătorului”, de Shunryu Suzuki, apărută în 2018, la editura Herald, autorul vorbește despre atașament și non-atașament, astfel: ”În dragoste trebuie să existe ură, adică non-atașament. Iar în ură trebuie să existe iubire sau acceptare. Iubirea și ura sunt unul și același lucru. Nu trebuie să fim atașați doar de iubire. Trebuie să acceptăm și ura. Trebuie să acceptăm și buruienile, indiferent de ceea ce simțim pentru ele.”


Din perspectivă psihologică, atașamentul este o legătură emoțională profundă și de durată care face legătura între o persoană și alta în timp și spațiu (Ainsworth, 1973; Bowlby, 1969). John Bowlby este cercetătorul britanic ce a dezvoltat teoria atașamentului și pe baza studiilor sale a descoperit că un copil nu are nevoie doar de îngrijire primară – mâncare, haine, adăpost – ci și de conexiune fizică și emoțională cu adulții importanți din viața lui. Sistemul de atașament este în fiecare dintre noi, se activează încă de la naștere și este mecanismul format din emoții și comportamente care ne asigură că vom fi protejați și în siguranță. Ca adulți, oamenii caută apropierea în acord cu tiparul de atașament pe care și l-au dezvoltat în copilărie.  În multe cazuri aleg exact acei parteneri care să le confirme credințele despre relațiile de atașament și care se comportă după același tipar al mamei sau al tatălui. Primele cercetări privind atașamentul adulților au implicat studierea asocierii dintre diferențele individuale în atașamentul adulților și modul în care oamenii gândesc despre relațiile lor și amintirile despre relațiile lor cu părinții.

* Există patru stiluri de atașament:
1.Atașamentul securizant
O persoană cu stil de atașament securizant caută apropierea în cuplu și se simte confortabil în intimitate, este caldă și iubitoare, nu se teme excesiv că va fi părăsită de celălalt, nu face diferențiere între intimitatea emoțională și cea sexuală, ci ele decurg firesc una dintr-alta. Această persoană are abilitatea de a-și identifica și de a-și exprima deschis și clar nevoile și dorințele, conștientizează că și celălalt are nevoi și facilitează comunicarea, are abilități foarte bune în a gestiona conflictele, astfel încât să permită ajustări în relație, dar fără să se supere excesiv.
Atunci când ambii parteneri au un stil de atașament securizant relația este armonioasă, caldă, plină de iubire și satisfacții. Chiar și când doar unul dintre parteneri are un stil de atașament securizant lucrurile pot fi armonioase deoarece acesta poate să aplaneze conflictele, să nu ia lucrurile personal și să reflecte celuilalt ce simte și ce nevoi are, să îl ajute să aibă grijă de sine.
Stilul securizant de atașament este cel ”sănătos”, și își are rădăcinile în sentimentele de siguranță pe care le dezvoltăm încă din copilărie. Deoarece copilul se simte protejat alături de adulții din preajma lui, când mama dispare el este stresat, dar când aceasta reapare este fericit, se simte în siguranță alături de ea, se liniștește și își continuă joaca.

2. Atașamentul anxios
Un adult cu stil de atașament anxios caută să fie foarte apropiat de partener dar se teme totodată că partenerul nu dorește și el tot atât de multă apropiere. Din acest motiv va fi foarte atent la nevoile, emoțiile și dorințele partenerului și se consideră responsabil de starea de bine a celuilalt. Această hipervigilență continuă duce la multe emoții și la supărări frecvente, la conflicte și jocuri psihologice, ce au ca scop să țină relația aproape.
Stilul anxios de atașament se dezvoltă atunci când părinții acordă o atenție inconsecventă copilului, iar acesta devine insistent și hipervigilent pentru a nu pierde această relație. Atunci când mama pleacă de lângă el, copilul cu stil de atașament anxios devine foarte agitat, iar când mama revine, el are o atitudine ambivalentă față de ea – pe de o parte se bucură, pe de alta este furios, se liniștește mai greu iar apoi rămâne atent la semnale.

3.Atașamentul evitant
Un adult cu stil de atașament evitant consideră că intimitatea duce la pierderea independenței și din acest motiv va alege deseori să fie autonom și să nu își ia angajamentul pentru o relație de cuplu autentică. Deși își dorește intimitatea, totuși prea multă apropiere îl stânjenește și îl face să țină partenerul la o distanță confortabilă. Distanța poate fi fizică, dar de cele mai multe ori este emoțională prin lipsa deschiderii și a comunicării clare a ceea ce simte el sau față de partener și față de relație. Face diferențiere între intimitatea emoțională și cea sexuală, preferând-o pe cea de-a doua. Fuge de conflicte sau le folosește ca și formă de îndepărtare și este vigilent în legătură cu relația, pentru ca celălalt să nu cumva să se apropie prea mult.
Un adult cu stil de atașament evitant se dezvoltă atunci când părinții sunt distanți, rigizi, insensibili, iar copilul  devine la rândul său detașat. Când mama pleacă de lângă el, copilul pare indiferent și la fel și când aceasta revine, dar la nivel fiziologic, manifestarea este tot de neliniște, ritmul cardiac este crescut, la fel și nivelul cortizonului, chiar dacă la nivel comportamental el nu manifestă această neliniște.

4. Atașamentul dezorganizat
Cele mai dificile cupluri sunt cele formate dintr-o persoană cu stil anxios și o persoană cu stil evitant. Acestea sunt permanent într-un joc al apropierii-depărtării, într-o susținută vigilență orientată pe relație și pe reacțiile celuilalt, lipsind uneori cronic o comunicare deschisă între parteneri, o înțelegere autentică a celuilalt, conștientizarea că ambii au nevoi în cuplu, abilitatea de a-și gestiona emoțiile și de a stinge conflictele înainte ca acestea să escaladeze dramatic.
Stilul de atașament dezorganizat este o combinație dintre tipul anxios și cel evitant. Aici se încadrează mamele absente sau care nu reușesc din diverse motive să satisfacă nevoile copilului și sfârșesc prin a-l abuza psihic sau fizic.

În multe cazuri, mamele au la rândul lor traume nerezolvate, și din cauza aceasta răspund neadecvat la emoțiile copilului. Orice copil caută siguranță la mamă, dar pentru că ea este și sursa abuzului, acesta tinde să fugă de ea, de aici caracteristica de dezorganizare a tipului de atașament. Copilul nu știe cum să se consoleze sănătos în situații critice, răspunde rapid, cu furie sau agresivitate. O parte dintre copiii afectați de tipul de atașament dezorganizat pot prezenta forme de depresie timpurie. În viața de adult, aceștia caută atașamentul, dar nu au încredere în nimeni, dezvoltă probleme în relațiile interpersonale și sunt predispuși la depresie, anxietate și dependențe precum alcool, droguri, jocuri de noroc, ca formă de evitare a emoțiilor.

** Stan Tatkin, clinician, cercetator, profesor si dezvoltator al Abordarii Terapiei Psihobiologice a Cuplurilor, în cartea ”Configurați pentru iubire”, apărută în 2015, la editura Herald, vorbește despre trei stiluri de relaționare. ”Când vorbesc despre stiluri de atașament, psihologii folosesc termeni precum atașament sigur, atașament nesigur-evitant și atașament nesigur- ambivalent. Pentru a simplifica limbajul, voi folosi ca substitute termenii ancoră, insulă și val.

Ancora:  În doi poate fi mai bine decât de unul singur. Împreună putem reuși.
Ancorele au grijă de sine și de relațiile lor. Ele se așteaptă ca parteneriatul angajat să fie reciproc satisfăcător, folositor și respectuos, și nu vor iniția relații nesigure sau lipsite de reciprocitate; de asemenea, nu vor abandona o relație când aceasta trece prin momente grele sau când devin frustrați. Nu le este frică să-și recunoască greșelile și se grăbesc să repare jignirile sau neînțelegerile care apar. Știu să gestioneze la fel de bine clipele petrecute împreună, dar și perioadele de despărțire. Prin toate acestea, ei fac față cu succes unor provocări relaționale care ar putea copleși non-ancorele.

Insula: Te vreau în casă, dar nu în camera mea…decât dacă îți cer eu să vii. Mă descurc singur.
Insulele tind să privească spre viitor și evită să acorde atenție conflictelor din relația prezentă sau din relațiile trecute, inclusiv cele din copilărie. Mantra lor este : asta tine de trecut, cu implicația că este inutil să repui trecutul în discuție. De fapt însă, deseori insulele își idealizează sau își demonizează trecutul și sunt incapabile să evoce aspecte concrete. Întrebate despre amănunte aceștia spun: nu-mi aduc aminte, nu contează, cui îi pasă? Tendința aceasta poate deveni extrem de frustrantă pentru celălalt partener. Fără ajutorul partenerului lor, este improbabil ca insulele să înțeleagă cine sunt, să-și recunoască singurătatea existențială adânc înrădăcinată și să-și învingă anxietatea legată de o relație intimă. La urma urmei, ele cunosc numai ceea ce au experimentat. Pentru a-și părăsi insula și a păși într-o lume mai socială, ele trebuie întâmpinate cu înțelegere. Au nevoie de parteneri care să facă efortul de a descoperi ce anume le face să funcționeze. Nu înseamnă că este imposibil ca două insule să alcătuiască o bulă de cuplu ( adică, matricea care ține un cuplu laolaltă și îi protejează pe ambii parteneri de elementele exterioare. Bula de cuplu este un mediu intim pe care partenerii îl creează și-l susțin împreună. Bula de cuplu este înțelegerea de a pune relația mai presus de orice altceva, Capitolul I- Bula de cuplu).

Valul: Dacă m-ai iubi așa cum te iubesc eu. Nu pot nici cu tine, nici fără tine.
Dacă ești un val sau ai o relație cu un val, pregătește-te să înfrunți o anumită cantitate de dramatism. Spre desosebire de insule, care tind să se facă nevăzute când situația devine încordată, valurile răspund făcând valuri. În timpul unui conflict, un val va tinde să se concentreze asupra trecutului, evitând prezentul și viitorul. Nu pot să trec peste asta până nu rezolvăm cele întâmplate este afirmația comună a unui val.

*** Teoria atașamentului în durere și traumă
Vorbind despre situații nefericite, teoria atașamentului are aplicații în înțelegerea durerii și a traumelor asociate cu pierderea.
În timpul activității lui Bowlby privind atașamentul, el și colegul său Colin Murray Parkes au observat patru etape de durere:
1. Șoc și amorțeală: Unul dintre parteneri poate experimenta suferință fizică și nu va putea să înțeleagă și să-și comunice emoțiile.
2. Dorul și căutarea: Unul dintre parteneri încă se identifică puternic și poate fi preocupat de cel decedat.
3. Disperarea și dezorganizarea: Cei înșelați acceptă că lucrurile s-au schimbat și nu se pot întoarce la modul în care au fost înainte. Unul dintre parteneri poate experimenta disperarea, lipsa de speranță și mânia.
4. Reorganizare și recuperare:. Unul dintre parteneri va începe să reconstruiască și să stabilească noi obiective, noi modele și noi obiceiuri. (Williams & Haley, 2017).

Teoreticienii atașamentului, precum Collins și Clark (1996), au oferit descrieri privind modul în care modelele de lucru interne mijlocesc stilurile partenerilor de a relaționa în cadrul unor atașamente romantice adulte. Modelele de lucru interne sunt descrise ca reprezentând părerile copiilor despre ei înșiși, despre alții și despre relație, sau ca acționând ca un intermediar al stilurilor de relaționare al partenerilor în cadrul unui atașament romantic adult.  Teoria atașamentului a contribuit substanțial la înțelegerea, evaluarea și tratarea disfuncțiilor sexuale dintre parteneri și a suferințelor maritale în general. Atunci când o persoană crede că partenerul lui este indisponibil sau indiferent, furia și anxietatea se instalează și acestea atrag, după sine, modelele de lucru interne ale acelei persoane în ceea ce privește propria persoană sau în relație cu cealaltă persoană. Aceste modele de lucru, care provin din experiențele acestuia privind relațiile bazate pe atașament timpuriu, conturează modul în care vor fi apreciate și evaluate răspunsurile partenerului preum și modul în care o persoană va comunica și va reacționa.




Recomandări:
 Nuță, Adrian (2003). Psihoterapeutul de buzunar. București: Editura Sper
 Acriș, Corina (2013). Cuplul în impas- repere teoretice și aplicative. București: Editura Sper