joi, 9 august 2018

De la 21 la 66 de zile



Când vine vorba de dezvoltarea unui obicei prost două repetări sunt probabil suficiente. Când vine vorba de schimbarea unui obicei prost într-unul bun avem nevoie de mult mai mult timp. Unii consideră că 21 de zile sunt suficiente, alții sunt de părere că 21 de zile nu sunt suficiente.
Acest număr, 21,  provine dintr-o carte populară apărută în 1960 numită ”Psiho-Cibernetica”, scrisă de Maxwell Maltz, chirurg plastician care a observat că pacienții lui păreau că au nevoie de aproximativ 21 de zile pentru a se obișnui cu noile lor fețe.
”De obicei trebuie un minimum de 21 de zile pentru a efectua o schimbare perceptibilă pentru o imagine mentală. În urma chirurgiei estetice, trebuie tot 21 de zile unui pacient ca să se obişnuiască cu noul său chip şi multe alte fenomene obişnuite observate demonstrează că sunt necesare minimum 21 de zile oricărei imagini mentale vechi să dispară încet, să se topească şi să lase să se cristalizeze una nouă.”- Maxwell Maltz
Un studiu realizat, în 2009, de Phillippa Lally, cercetător în domeniul psihologiei sănătății la UCL, intitulat "Cât durează să ne formăm un obicei", a constatat că, în medie, durează 66 de zile pentru ca un obicei să devină înrădăcinat.
Schimbarea unui obicei nu este ușoară. Creierul nostru este învățat cu acele comenzi rapide, care ne vin în mod natural. În timp ce noi ne tot spunem că dorim să avem obiceiuri noi, sănătoase, creierul pare că este ocupat să se încăpățâneze a le păstra pe cele vechi.  
Chiar dacă obiceiurile sunt greu de schimbat, cei care au reușit spun că dezvoltarea unui obicei bun merită cu adevărat lupta.
Pentru a scăpa de un obicei este necesar:
- să ne reamintim cât mai des care este motivația;
- să ne gândim la un "comportament de înlocuire" pentru  o obișnuință, dar  să ne asigurăm că acel comportament este unul pozitiv;
- să avem curajul de a acţiona.
Se pare că numai aşa scopurile, dorinţele şi convingerile pot fi transformate în realităţi.


marți, 7 august 2018

Facebook, lider emoţional al relaţiei




Recunosc, îmi place să flirtez, îmi plac cei cu care reușesc să mă conectez și mă bucur de orice fel de relație care mă aduce mai aproape de mine însămi. Există și persoane care mă sperie și pe care le evit pe cât posibil. Mă sperie pentru că sunt persoanele care au talentul de a mă seca de energie, de a mă atrage în locuri ale minții și ale sufletului în care nu vreau să ajung sau cel puțin nu când vor ele J
Fiecare avem spaimele noastre și am observat că spaimele au devenit din ce în ce mai diverse. Ne înspăimântăm dacă primim un ”tag” pe facebook, ce să mai zic dacă ne trezim ca fiind într-o relație?! Dăm atât de multă importanță unei lumi mai mult imaginare!

A fi într-o relație nu înseamnă că celălalt te posedă, te închide într-o închisoare, te rupe de lumea exterioară sau de tine însuți. Cu atât mai puțin a fi într-o relație pe facebook... Putem fi în relații pe facebook sau putem fi în relații doar pe facebook. Putem fi căsătoriți fără să purtăm verighetă sau fără să notăm asta la ”situația amoroasă” de pe facebook. Putem să fim oricum vrem să fim, nu numai în virtual ci și în viața reală.

Dacă nu suntem în relații afișate nu înseamnă că nu avem relații, dacă ne afișăm ca având relații nu înseamnă neapărat că le și avem.

Purtăm măști zi de zi. Purtăm măști în relațiile cu ceilalți și purtăm măști în relația cu noi înșine. Vrem să ne ascundem de noi și de ceilalți. Purtăm măști în încercarea copilărească de a ne proteja, de multe ori, fără să știm exact de cine și/sau de ce.

Am devenit atât de plictisiți încât facebook-ul este printre puținele lucruri care ne amuză dându-ne ocazia să fim oricine vrem să fim și oricând vrem.
Azi nu mai vreau să fiu întrebată de ce sunt singură, de ce nu mă mărit, de ce nu am făcut copii până acum. 

Azi sunt într-o relație. Azi am relația perfectă. Azi sunt într-o relație cu un poet. Facebook-ul m-a ajutat să întâlnesc poetul. Facebook-ul este liderul emoțional al relației. Facebook-ul este o poezie.Viața fără facebook ar fi fost tristă. Azi mă bucur de relație și de poezie, căci ”fără poezie, viața e pustiu!”.





duminică, 29 aprilie 2018

Scurt jurnal de călătorie în Țara Sfântă






Îmi făcusem deja un obicei din a-mi sărbători ziua de naștere în afara țării. Anul ăsta nu mai eram prea convinsă că asta îmi doresc... până la un moment dat când ”m-a luat valul” J 

Verișoara mea m-a anunțat că vrea să plece cu o prietenă în pelerinaj în Țara Sfântă și că plecarea este fix pe 22 aprilie, cu o zi înainte de ziua mea. Am zis  nu, nu merg. Cu o săptămână înainte de data plecării mă ”împrietenesc” cu ideea și îmi zic că dacă mai sunt locuri înseamnă că e un semn că trebuie să ajung acum acolo. Mi se spune de la agenție că mai este un loc în avion și un loc în cameră dar cu o altă persoană. Nu, nu mă avânt la așa ceva, îmi zic. Dacă îmi găsește loc în cameră singură merg, dacă nu, nu. A doua zi, am fost anunțată că mi-au găsit și o cameră ”single”.  Minunat! Înseamnă că ăsta este momentul potrivit, nu degeaba s-au aranjat astfel lucrurile, îmi spun . Răsfoiesc pașaportul pentru a-i verifica valabilitatea. Era valabil. Îmi amintesc că este plin de vize de Turcia... încep să mă stresez puțin. Auzisem că nu e prea ok să ai vreo legătură cu Turcia, Dubai și cu musulmanii în general pentru că vei fi supus unui interviu mai amănunțit. Mă stresa gândul, dar mi-am zis că dacă Dumnezeu a vrut ca eu să ajung acolo acum, totul va fi bine.  Cu o zi înainte de plecare sunt anunțață că la aeroport ne vom întâlni cu preotul însoțitor, hmm preot, credeam că e vorba de ghid. Sper să fie un om ok, care să nu ne țină teorii.

Pe 22 aprilie 2018, ora 4.30 dimineața, eram în aeroportul Otopeni. Ne întâlnim cu grupul și cu preotul. Când văd că preotul este tânăr și glumeț îmi mai revine entuziasmul. Stau la checkin împreună cu verișoara mea și cu prietena ei în ideea de a ni se da locuri în avion una lângă alta. Îi zicem fetei de acolo că vrem să stăm împreună, ea zice ok și când mă uit pe bilet, eu pe rândul 11, ele pe 18. Zic iarăși, asta e! . Ne îmbarcăm. Locul meu era pe același rând cu preotul. M-am gândit că e un semn, că nu întâmplător mi s-a dat locul ăla. Decolăm. Mai vorbim, mai glumim, zburăm vreo 40 de minute și suntem aunțați că urmează o zonă cu turbulențe. Ne zdruncinăm un pic și așteptăm să treacă. Nu mai durează mult și suntem anunțați că a fost sesizată o defecțiune și trebuie să ne întoarcem de urgență la București. S-a creat deja panica. Mirosea a ars și fix de la aripa de pe partea unde stăteam ieșea ceva fum. Mă gândeam că dacă nu e flacără e încă ok. Doamna de lângă mine mă strânge de mână. Îmi trece prin minte că a doua zi ar trebui să fac 39 de ani și poate că nu mai e cazul. Poate că am plecat la acest drum ca să mă opresc la 38. Nu mai apuc să mă gândesc la nimic altceva pentru că încerc să dau curaj doamnei de lângă mine.

Ajungem cu bine pe pământ, Dumnezeu a fost cu noi. Când coborâm observ o mare pată de ulei și în continuare fum. Veniseră deja pompierii. Ni se spune că vom fi anunțați pe parcursul zilei ce vom face în continuare. Ne agităm, ne împrietenim, ne gândim dacă mai plecăm sau nu, dacă a fost un semn să nu mai mergem sau a fost o ispită și acum a trecut și totul va fi bine. Câteva persoane decid să renunțe. Altele rămân pe poziție. Îi zic preotului că dacă nu mai merge să îmi spună pentru că nu mai merg nici eu. O întreb pe verișoara mea ce fel de asigurare mi-a făcut, dacă intră și astfel de cazuri în asigurare și îmi zice că nu, intră repatriere și pierdere de bagaje. Suntem anunțați că se încearcă repararea motorului sau a unui rulment... acest anunț ne agită. Nu mai voiam să plecăm cu același avion. Până la urmă suntem anunțați că a sosit un avion de la Roma și vom pleca cu acela. Ne îmbarcăm. Stăm cu inimile strânse și cu mințile la rugăciune. Un drum de 2 ore și 20 de minute mi s-a părut a fi de 5 ore. Spiritul glumeț al preotului îmi mai da ceva curaj.

Am ajuns la Tel Aviv. La controlul pașapoartelor sunt întrebată dacă am venit ca turist, dacă sunt în grup, dacă sunt prima oară în Israel și dacă a mai fost cineva din familia mea în Israel. Nimic de Turcia. Îmi zic că am scăpat J)

La aeroport ne așteaptă autocarul și un ghid local vorbitor de limba română. Pornim deja să vizităm ce se mai putea vizita la acea oră: grădinile Bahai, biserica Stella Maris (Steaua Mării -sediul Ordinului călugăresc al Carmeliţilor-, cu altarul aşezat deasupra Grotei Sf. Prooroc Ilie Tezviteanul. Ne îndreptăm spre Tiberias unde avem cazarea.

A doua zi pornim spre Capernaum, oraşul unde a locuit Iisus după ce a plecat din Nazaret. Vizităm ruinele sinagogii din calcar alb, locul în care Iisus a predicat, ruinele casei soacrei Sf. Petru. Continuăm cu Tabgha – loc ce aminteşte de minunea înmulțirii pâinilor și peștilor, unde admirăm o biserica construită în stil bizantin, apoi facem o oprire pe Muntele Fericirilor, unde vizităm capela de formă octogonală ce a fost construită pe locul unde Mântuitorul Iisus Hristos a ținut predica despre fericiri.

Preotul ne povestește câte ceva despre Fericiri și ne miruiește.

Apoi ne îndreptăm spre Iordan.

Ajungem la Iordan, unde preotul urma să ne boteze simbolic. Realizez că sunt botezată în apa Iordanului fix de ziua mea, 23 aprilie. Mi se umple sufletul de bucurie și recunoștință.


Facem o plimbare cu o copie a „bărcii lui Iisus”, pe apele Mării Galileii. Ne oprim la malul Mării și mâncăm ”peștele Sfântului Petru” -tilapia, chromis niloticus - cel mai cunoscut și mâncat pește din Țara Sfântă.

Mai vizităm: Muntele Tentației, Aşezământul Românesc din Ierihon, Biserica Nativității, locul nașterii lui Iisus şi icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului numită “Betleemița” sau “Apărătoarea Bethleemului”, mănăstirea Sf. Gheorghe, mănăstire greco-ortodoxă din apropierea Ierihonului, înălțată în cinstea sfântului, la poalele munților din Deșertul Iudeii. Este prima mănăstire întemeiată în Valea Iordanului.

Pe drumul prin deșert întâlnim beduinii cu măgari. A fost un drum impresionant. Un peisaj desprins parcă din filme. Unii dintre beduini știau câteva cuvinte în limba română și ne spuneau că pe măgării lor îi cheamă Iohanis și Băsescu.


Ne îndreptăm spre Bethleem pentru cazare.


A treia zi mergem la Mormântul Sfânt. Stăm vreo 2-3 ore la coadă. Preotul citește Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos. Încerc să fiu cât mai aproape de preot pentru a-l asculta și a putea ignora forfota și vocile celorlalți. Reușesc să fiu la o distanță acceptabilă. Simt o emoție puternică. Ridic privirea. Văd locul pe unde coboară Lumina Sfântă de Paște. Îmi dau lacrimile și mi se furnică pielea. Ajung la Mormânt, ating cu capul  Mormântul și îmi dau lacrimile instant. Îl rog să mă ierte pentru toate deznădejdiile, tristețile și răutățile și îi mulțumesc cu recunoștință pentru tot. Ies de la Mormânt și îmi plec genunchii și capul la Piatra Ungerii. Mirosea a mir.  Iarăși mă cuprinde o mare emoție care mă face să lăcrimez. Urc la Golgota. Aceeași emoție și furnicătură. Îmi caut grupul și pornim cu toții pe Via Dolorosa, apoi ajungem la Zidul Plângerii. Unii mai reticenți nu se apropie. Merg la Zid. Îl ating, îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru această șansă.

În autocar preotul ne mai citește câteva rugăciuni. Are o voce atât de liniștitoare. Mulțumesc iarăși și iarăși în gând pentru ceea ce mi-e dat să trăiesc.

Am mai fost la Marea Moartă, pe Muntele Măslinilor, la Mănăstirea Ortodoxă a Înălţării Domnului ce amintește de Înălțarea Domnului la cer; la Grădina Ghetsimani cu Biserica Naţiunilor ridicată pe locul în care Mântuitorul s-a rugat înainte de a fi prins; Biserica Mormântul Maicii Domnului unde găsim Capela Sf. Ioachim şi Ana şi Grota Trădării, Biserica Adormirii Maicii Domnului şi Mormântul lui David.

O energie și o emoție puternică am simțit și la Grota Trădării. Pur și simplu simțeam că ESTE acolo. I-am cerut iarăși iertare și i-am mulțumit pentru tot. Aici am primit o crenguță de măslin. A urmat Biserica Mormântul Maicii Domnului. Când am ieșit din biserică a început o mare ploaie, parcă venită special pentru a ne curăța de păcate.

În ultima zi am vizitat Ein Karem, loc al întâlnirii Fecioarei Maria cu Elisabeta, Biserica "Sf. Ioan Botezătorul” ridicată pe locul naşterii "celui mai mare om născut din femeie”, izvorul Sf Ioan, oraşul vechi Jaffa, unde se află biserica ce adăposteşte moaştele Sf. Gheorghe din Lod și mormântul sfântului.

Născută de Sfântul Gheorghe, această biserică care adăpostește mormântul  mi-a accentuat și mai mult bucuria acestui pelerinaj. O emoție în plus a fost declanșată de faptul că preotul m-a miruit în acel loc...

Am încheiat vacanța în Israel cu Marea Mediterană din Tel Aviv. 


Ne-am îndreptat apoi spre aeroport. Aici a urmat interviul. Nu am mai scăpat de ”problema” vizelor de Turcia J) Am fost întrebată de câte ori am fost în Turcia, când am fost ultima oară, dacă cunosc pe cineva acolo, pe cine, cu cine am fost acolo, dacă am primit vreun cadou pe timpul șederii în Israel. După ce am răspuns întrebărilor am fost ”încadrată” la persoane ”oarecum periculoase” și am fost supusă unui alt control mai amănunțit. J)

Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru oamenii minunați pe care mi i-a scos în cale în acest pelerinaj: preotul Cătălin Caucă, care a fost o binecuvântare pentru noi toți, noii mei prieteni, ”colegi de pelerinaj”. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru că a rânduit totul atât de frumos și am ajuns cu bine acasă.




sâmbătă, 13 ianuarie 2018

Comunicarea asimetrică





Cuvintele sunt mai mult decât un mijloc de comunicare, ele ne pot modela credințele, comportamentele, sentimentele și în cele din urmă acțiunile. Însă sensul unei conversații nu stă numai în cuvintele rostite. Sensul este completat de persoana care ascultă sau citește.

Fiecare înțelege ceea ce vrea. Fiecare decide ceea ce vrea să creadă. Probabilitatea ca oamenii să interpreteze cuvintele celuilalt într-un mod sau în altul depinde mai mult de focalizare, preocupările, obișnuințele și istoricul relațional al ascultătorului decât de intenția cu care au fost rostite sau scrise. Se pare că bărbaților și femeilor aceeași scenă li se poate părea total diferită și pot interpreta diferit aceeași acțiune. Cu toții vrem, mai presus de orice, să fim auziți, dar nu doar să fim auziți. Vrem să se audă și să se înțeleagă ceea ce credem că spunem, ceea ce știm că am vrut să spunem.

Când femeile analizează felul în care bărbații comunică cu ele, îi etichetează în conformitate cu standardele stilurilor conversaționale specifice femeilor. Femeile arată că le pasă, fiind atente la expunerea problemelor celuilalt și punând întrebări. Pentru majoritatea femeilor, limbajul conversației este, în principal, unul de stabilire de conexiune: un mod de a stabili legături. Pentru majoritatea bărbaților, vorbirea este, în principal, o cale de păstrare a independenței și de negociere.

Bărbații și femeile au adesea idei diferite legate de ceea ce este important și de momentul în care subiectele importante ar trebui aduse în discuție.

Pentru femei, comunicarea este lipiciul care ține relațiile apropiate. Pentru bărbați relațiile sunt ținute unite în principal de activități.

Înțelegerea felului de a vorbi al celuilalt este un pas uriaș spre deschiderea unor linii de comunicare.

Nimic nu ne rănește mai mult decât să ni se spună că intențiile noastre au fost rele atunci când noi știm că au fost bune sau când ni se spune că facem ceva greșit când noi știm că, pur și simplu, facem lucrurile în felul nostru.

Nevăzând diferențele de stil drept ceea ce sunt, ajungem să tragem concluzii greșite referitoare la personalitatea celuilalt și la intențiile sale.



vineri, 27 octombrie 2017

Tu...liniște, eu...aici!



Am o problemă cu cei care aruncă vorbele amabile și în secunda următoare au și uitat de ele. Sunt genul de persoană care stă si analizează, face scenarii și îi caută celuilalt scuze. Sunt genul de om care poate părea că nu are prea multe activități și că timpul îi dă ocazia pentru  scenarii și gânduri. Nu. Oricât de ocupată aş fi, oricât de obosită aş fi, găsesc întotdeauna  momentul în care să scot la iveală această tristețe pe care mi-o provoacă celălalt prin comportamentul său. "Am o problemă! Problema e la mine!", îmi zic mereu asta. Şi da, am o problemă! De ce să cer celuilalt ceva ce probabil nu îmi poate oferi și nici nu este obligat să îmi ofere? Ce rezolv cu asta? Nimic, doar mă aleg cu frustrări.
Am prostul obicei de a mă simți îndreptățită să primesc atenție și respect pentru că eu la rândul meu le ofer celuilalt. Doar că....dacă te aștepți ca celălalt să fie corect pentru că tu ești, te păcălești singur. Este ca și cum te-ai aștepta ca leul să nu te mănânce pentru că tu nu l-ai mâncat pe el :)). Cam așa se întâmplă și în relațiile pe care le avem cu oamenii. Cu toate că recunosc și conștientizez toate astea, nu reușesc să scap de "pretenția" către mine însămi,  aceea de a ignora pe cine mă ignoră și de a uita pe cine mă uita.
Dar speranța moare ultima sau cel puțin așa se zice pe ici pe colo :D și poate că într-o zi voi învăța să fiu atât de detașată de ceilalți  încât nu mă voi mai focaliza decât pe ceea ce pot face doar eu pentru mine. Ce bine sună, nu-i așa?  :)) Căci: "ne naștem singuri, murim singuri", doar că, din păcate, nu suntem construiți să trăim în afara relațiilor. Ne împlinim în relații, ne frustrăm în relații și ne cunoaștem pe noi și pe ceilalți în relații.

Așadar, lupta interioară va continua! C'est la vie! :)