Adormirea Maicii Domnului nu este un moment de tristețe pentru ortodocși





În ultima vreme tot circulă ”povestea” că nu se zice ”la mulți ani”, pe 15 august, pentru că este vorba de Adormirea Maicii Domnului. Nu știu de unde s-a încetățenit această idee, dar este greșită. Nu vreau să credeți că fac pe deșteapta sau că sunt eu o mare cunoscătoare a ortodoxiei, însă lucrurile erau destul de clare până în urmă cu ceva ani.
Se spune ”la mulți ani” pe 15 august. De ce? Explicația este foarte simplă…

În Biserica Ortodoxă sfinții se prăznuiesc în calendar cu ziua în care ei au murit, adică în momentul în care ei au trecut la Dumnezeu. Moartea pentru noi creștinii este nașterea în Împărăția Cerurilor. Iată de ce, dacă privim lumește, toate sărbătorile din calendarul ortodox sunt triste.

Praznicul Adormirii Maicii Domnului nu este unul trist, și nici mai trist decât cel al Nașterii Maicii Domnului. În Tradiția Bisericii noastre praznicul Adormirii este cea mai importantă sărbătoare din an închinată Născătoarei de Dumnezeu.

Acum cu privire la momentul în care creștinii ar trebui să-și sărbătorească ziua de nume, lucrurile sunt foarte simple. Așa cum toți ceilalți își sărbătoresc ziua numelui în ziua în care sfântul lor ocrotitor a trecut la Domnul (ex: Sfântul Nicolae pe 6 decembrie, Sfânta Filoteea pe 7 decembrie, Sfântul Andrei pe 30 noiembrie, etc.) la fel și cei cu numele Maria, Marian, Marina, și alții, își vor sărbători ziua numelui în ziua trecerii la Dumnezeu a Fecioarei Maria, adică pe 15 august.

Biserica nu consideră greșit să spui ”La mulți ani!” cu ocazia acestei sărbători, fiind considerată o sărbătoare a bucuriei. Moartea Maicii Domnului este mutare la Viață, după cum reiese și din troparul sărbătorii Adormirii Maicii Domnului: „Mutatu-te-ai la viață ceea ce ești Maica Vieții”. Din acest motiv, această sărbătoare nu este tristă, ci plină de bucurie.

Când a binevoit Hristos Dumnezeul nostru ca să ia pe Maica Sa la Sine, atunci cu trei zile mai înainte a făcut-o să cunoască, prin mijlocirea îngerului, mutarea sa cea de pe pământ. Căci Arhanghelul Gavriil, venind la dânsa, a zis: "Acestea zice Fiul tău: Vremea este a muta pe Maica Mea la Mine. Nu te teme de aceasta, ci primeşte cuvântul cu bucurie, de vreme ce vii la viaţa cea nemuritoare". Născătoarea de Dumnezeu s-a bucurat cu bucurie mare, şi cu dorul ce avea ca să se mute la Fiul său, s-a suit degrabă în Muntele Măslinilor ca să se roage, căci avea obicei de se suia adesea acolo ca să se roage. Şi s-a întâmplat atunci un lucru minunat. Când s-a suit acolo Născătoarea de Dumnezeu, atunci de la sine s-au plecat pomii ce erau pe munte, şi au dat cinstea şi închinăciunea ce se cădea către Stăpână, ca şi cum ar fi fost nişte slugi însufleţite.

După rugăciune s-a întors acasă şi, îndată, s-a cutremurat casa cu totul, iar ea, aprinzând multe lumânări şi mulţumind lui Dumnezeu şi chemând rudeniile şi vecinii, şi-a grijit toată casa, şi-a gătit patul şi toate cele ce se cădea de îngroparea ei. Şi a spus cele ce i-a zis îngerul, despre a sa mutare la cer. Iar spre încredinţarea celor zise, a arătat şi darul ce i se dăduse: o stâlpare de finic. Iar femeile chemate, dacă au auzit acestea, au plâns cu tânguire şi cu lacrimi şi au suspinat cu jale. Deci potolindu-se ele din tânguire, s-au rugat să nu rămână sărace de dânsa. Iar Preacurata le-a făgăduit că, mutându-se la ceruri, nu numai pe dânsele, ci şi pe toată lumea o va cerceta şi o va umbri. Şi aşa alina întristarea cea mare cu cuvinte mângâietoare. Apoi a arătat despre cele două veşminte ale sale ca să le ia două văduve sărace, fiecare din ele câte unul, care-i erau ei prietene şi cunoscute şi de la dânsa le era hrana.

Bucură-te Maica Vieţii!

Şi vorbind ea acestea şi învăţând, s-a făcut fără de veste sunet de grabnic tunet, şi arătare de mulţi nori, care aduceau de la marginile lumii, pe toţi ucenicii lui Hristos la casa Maicii lui Dumnezeu. Între care erau şi de Dumnezeu înţelepţii ierarhi: Dionisie Areopagitul, Ierotei şi Timotei.

Aceştia, dacă au aflat pricina venirii lor, aşa adunaţi fiind, au zis aceste cuvine către dânsa: "Noi, o, Stăpână, ştiindu-te în lume, ca şi cu singur Stăpânul nostru şi Dascălul ne mângâiam; dar acum cum vom putea să suferim greul acesta? Însă de vreme ce cu voia Fiului şi Dumnezeului tău te muţi spre cele ce sunt mai presus de lume, pentru aceasta plângem, precum vezi şi lăcrimăm, cu toate că într-alt chip ne bucurăm despre cele ce sunt asupra ta rânduite". Acestea au zis şi vărsau lacrimi, iar ea a zis către dânşii: "Prietenii mei şi ucenicii Fiului şi Dumnezeului meu, nu faceţi bucuria mea plângere, ci-mi îngrijiţi trupul, precum eu îl voi închipui pe pat".

Când s-au săvârşit cuvintele acestea, iată a sosit şi minunatul Pavel, vasul cel ales, care căzând la picioarele Maicii lui Dumnezeu, s-a închinat şi deschizându-şi gura a lăudat-o cu multe cuvinte, zicând: "Bucură-te Maica Vieţii, împlinirea şi încheierea propovăduirii mele; că deşi pe Hristos Fiul tău trupeşte pe pământ nu L-am văzut, însă pe tine văzându-te, mi se părea că pe Dânsul Îl văd". ( doxologia.ro)


Surse:

Fiecare suflet are propria lui călătorie





În ultima săptămână am văzut și am simțit multă durere și suferință. Familia mea a fost nevoită să se despartă de un om drag. O vacanță mult dorită de unchiul meu, în Grecia, s-a transformat în ultima lui vacanță.

Una dintre verișoare m-a anunțat că tatăl ei a murit, în Grecia, și m-a rugat să le însoțesc. În 2 ore eram la aeroport și porneam către Salonic. Nu-mi găseam cuvintele, nu știam ce puteam face, cum puteam ajuta. Mi-am îndreptat gândurile către Dumnezeu și îngerași, rugându-i să mă ajute și să-mi arate cum pot să ajut.

În Grecia se afla mătușa mea devastată de tot ceea ce se întâmplase. Acasă erau celalalte rude, toți marcați de nefericitul eveniment. Lângă mine, se aflau verișoarele mele care căutau neputiincioase o explicație pentru ceea ce se întâmplase.

După un zbor de aproape 2 ore ( datorită unei modificări de traseu, o restricție de zbor) am ajuns la Salonic. Acolo ne-a așteptat un grec, o cunoștință a unei prietene a verișoarei mele. El ne-a dus la spital ( de la aeroportul din Salonic era o distanță de 70 de km). Ne-a ajutat cu transportul de la aeroport la spital, apoi de la spital în stațiunea unde se afla mătușa mea. Ne-a ajutat mult să putem comunica cu doctorii greci. S-a scuzat că nu știe limba engleză foarte bine, dar atât cât știa a fost suficient cât să înțelegem ceea ce spuneau cei de la spital. Trebuia identificat cadavrul. Nu am fost lăsată să intru, cu fetele, pentru identificare. Am așteptat afară împreună cu domnul grec.

Mă gândeam la ele cu compasiune, iar frica începuse să-mi dea târcoale. Ce le spun fetelor când ies de acolo, cum le îmbărbătez, ce pot face pentru ele? Simțeam că orice aș face sau aș spune va fi degeaba. Până la întoarcerea lor nu am putut decât să mă rog la Dumnezeu să le dea putere.

După identificare, am fost anunțate că trebuie făcută necropsia la Salonic, chiar dacă ei bănuiesc că a fost infarct. Nu știam ce trebuie făcut pentru repatriere și am sunat la ambasada României din Salonic. De acolo ni s-a dat un număr de telefon de la Pompe Funebre. Au spus că se ocupă o româncă și că e mai ieftin. Greșit. Era mai scump decât la cei recomandați de agenția de turism care se ocupa de turiștii români. Pe drum, Stavros ( domnul grec) ne tot spunea că e mafie în Grecia și să-l lăsăm pe el să vorbească ca să nu ne ia bani mai mulți. Într-adevăr, ne-a ajutat și a reușit să obțină o reducere de 100 de euro. Față de recomadarea celor de la Ambasadă, prețul final a fost cu 300 de euro mai mic. Precizez că, Ambasada nu se ocupă de nimic. Poate că e mai bine așa, gândindu-mă la câtă birocrație, nervi și pierdere de timp presupune orice problemă pe care trebuie să o rezolve statul român. Grecii și fata de origine română, reprezentanta agenției de turism, au dat dovadă de multă omenie. Ne-au ajutat foarte mult și le mulțumesc și aici, în mod public. După ce am rezolvat cu actele și toate cele, am revenit în țară.

A fost o săptămână trăită extrem de intens. O săptămână încărcată de emoții, durere, disperare, frică... O săptămână în care am conștientizat că atunci când durerea este profundă, răbdarea şi înţelegerea contează cel mai mult. Am conștientizat că iubirea, bunăvoinţa, blândeţea şi grija sunt singurele lucruri care pot da puterea de a merge mai departe.

Niciodată nu suntem pregătiți pentru moarte. Moartea ne sperie.

Tanatologii ...
(Tanatologia= ştiinţa care studiază moartea)

Tanatologii cred că moartea ne sperie atât de mult tocmai fiindcă încercăm să o ignorăm. Ştim cu toţii că într-o zi vom muri, dar pentru că refuzăm să ne gândim la asta, moartea ne ia pe nepregătite, fie că e vorba de sfârşitul nostru sau al celor dragi.

Poate că, mai mult, este vorba de teama pierderii celor dragi decât de teama de moartea proprie. Ne e frică să rămânem singuri și neajutorați într-o lume în care și așa ne este greu să rezistăm....

Dacii...

Dacilor nu le era frică de moarte. Ei sărbătoreau, se bucurau pentru că spiritul trăiește veșnic și pleacă dintr-o lume rea într-una mult mai bună și mai frumoasă. Practic, tratau moartea ca pe o naștere (într-o lume spirituală) ... moartea era o eliberare.  Astăzi, nu mai privim moartea așa... Astăzi, moartea ne copleșește.

Moartea nu există. Este doar o iluzie.

Robert Lanza, cercetător de origine americană, a fost primul care a pus bazele teoriei biocentrismului. Pornind de la senzaționala descoperire a existenței unui număr care tinde spre infinit al lumilor paralele, omul de știință susține că moartea nu există. Pentru el moartea nu este sfârșitul, așa cum am fost învățați să credem, ci este doar o etapă finală a degradării corpului. Pe de cealaltă parte, sufletul sau energia părăsește trupul mort și trece într-un univers paralel, unde își continuă viața, sub formă imaterială sau își găsește o altă gazdă materială.

Consolarea  pentru cei îndurerați

Cred că numai lacrimile sunt cele care ne pot curăța sufletele de durere și tristețe.

Cred că jelirea este o experință extrem de personală și vindecătoare.

Cred că este normal să negăm, să ne simțim furioși, atunci când oamenii dragi pleacă de lângă noi pentru totdeauna.

Cred că vina, singurătatea, neajutorarea și șocul sunt inevitabile.

Cred că suportul moral este un factor important și că prietenii și rudele reprezintă o ancoră a persoanei îndurerate pentru a putea parcurge perioada de doliu.

Păstrez aparențele și zâmbesc...




"Păstrarea aparențelor" era un fel de "cultură" larg răspândită pe vremea bunicii... Erau educați să răspundă în cultul "salvării aparențelor". Ținea de bunul simț, de "etichetă"... Și de multe ori acest "salvat al aparențelor" salva, într-adevăr, multe situații penibile.

Astăzi, mulți spun ” fac ce vreau, spun ce vreau și nu mă interesează ce spune lumea”. Mulți par siguri pe ei și imuni la părerea celorlalți, dar în realitate lucrurile nu stau chiar așa. În realitate, nimeni nu este chiar atât de nepăsător la părerea celor din jur. Toți vrem să salvăm aparențele și pe toți ne preocupă ce cred ceilalți. 

Fiecare dintre noi are în jurul său cel puțin o persoană care spune că preferă să i se spună adevărul în față, dar adevărul e că nu suportă realitatea, oricât de mult ar susține acest lucru.
Și atunci ce faci, îi zici adevărul în față cu riscul de a-i răni sentimentele sau încerci o cale de mijloc? 
Dacă nu te interesează un anume subiect dar pentru interlocutorul tău pare a fi un subiect de maxim interes, ce faci? Îi spui ”nu mă interesează” sau păstrezi aparența ?

Avem caractere diferite, experiențe de viață diferite, și nu suntem mereu de acord cu ceea ce spune sau face celălalt. Eu, de multe ori, păstrez aparența pentru a evita un conflict. Mi se pare că atunci când nu salvezi aparențele ai șanse foarte mari să declanșezi un conflict. Unii sunt mai puternici și țin piept cu ușurintă conflictelor, alții preferă să le evite și atunci preferă să salveze aparențele.

În concluzie, salvarea aparențelor apare uneori cu scop de protecție a individului, asta nu înseamnă că trebuie să păstrezi aparențele până la a cădea în ipocrizie....

A salva aparențele = a reuși să dai unui lucru, unei situații etc. o înfățișare care să ascundă o realitate neplăcută.


Jurnalul, intimitatea gânditorului




Poate fi incredibil de util să vorbim despre o problemă sau un sentiment neplăcut cu un prieten apropiat. Numai că, deseori, persoana potrivită nu e disponibilă când avem nevoie de ea sau ne este prea jenă să o încărcăm cu problemele noastre... sau momentul propice întârzie să apară... sau persoana cu pricina ne povestește despre propriile ei necazuri ori ale altora în loc să ne asculte.

Dacă învățăm să ne ascultăm vocea interioară, să ne găsim îndrumător înăuntrul nostru, ne va fi mult mai ușor să depășim momentele de criză interioară. O cale potrivită de a ne exprima sentimentele este să povestim în scris. Astfel de notițe autobiografice pot fi foarte utile atunci când vrem să calmăm sentimentele negative, când simțim nevoia să ne descărcăm sufletul.  
Gestionând și analizând modalitățile prin care ne dezaprobăm singuri vom realiza că  atitudinea negativă atrage noi şi noi efecte negative. Reamintindu-ne momentele frumoase petrecute ne vom ajuta să creștem stima de sine și să activăm gândirea pozitivă.
Cu ajutorul jurnalului putem  identifica și conștientiza ceea ce simțim. Ne va fi mai ușor să ne acceptăm emoțiile și să le eliberăm. Orice vom observa este bine, contează intenţia  de a observa gândurile care ne curg prin minte.

”Metoda jurnalului” stimulează cunoașterea de sine, introspecția, imaginația și creativitatea. Creează contextul pentru redescoperirea de sine și punctul de pornire al vindecării interioare.

Pentru mine jurnalul este o dovadă de implicare și de asumare a momentului.
Recitesc ce scriam în urmă cu 20 de ani și realizez că încă sunt o naivă.  Când mă uit înapoi observ că zilele în care nu am scris nimic s-au pierdut pentru totdeauna, de aceea continui să scriu...

Dacă vrei să pornești în această călătorie către sine, ținând un jurnal, și nu știi de unde și cum să începi, iată o sugestie:

” În fiecare seară înainte de culcare scriu 5 lucruri pentru care sunt recunoscătoare în acea zi. Viaţa de zi cu zi poate nu este întotdeauna perfectă şi nu toate lucrurile merg aşa cum vrem noi, dar să fim recunoscători pentru pentru ceea ce merge bine în viaţa noastră ne poate ajută nu doar să supravieţuim, ci să şi depăşim dificultăţile.
Simplitatea, ordinea, armonia, frumuseţea şi bucuria – şi toate celelalte principii care ne pot transforma viaţa nu vor răsări şi înflori fără recunoştinţă… Pur şi simplu nu vei fi aceeaşi persoană peste două luni de acum după ce ai mulţumit conştient în fiecare zi pentru abundenţa care există în viaţa ta. Şi vei fi pus în mişcare o lege spirituală ancestrală: cu cât ai mai mult şi eşti recunoscător pentru asta, cu atât ţi se va da mai mult.
Cu cât te concentrezi mai mult pe abundenţă decât pe ceea ce-ţi lipseşte în viaţă, cu atât vei crea calea pentru lucruri minunate în viitor. Acest sentiment de împlinire este chiar recunoştinţa care lucrează, transformându-ţi visele în realitate.
Începe chiar astăzi să explorezi şi să integrezi acest minunat principiu în viaţa ta şi miracolul pe care îl căutai se va desfăşura în faţa ochilor tăi spre mirarea şi uimirea ta.” -Sarah Ban,  „Simple Abundance”


Viziune



corpul meu ești copilul meu
te  iubesc și te accept exact așa cum ești
ești perfect
ești sănătos

ești exact așa cum tu te simți confortabil
ești darul lui Dumnezeu pentru mine

corpul meu ești copilul meu
te rog, Iartă - mă!
te iubesc, Mulțumesc! 

Corpul meu este copilul meu!