Este atât de ușor să ne dăm cu părerea!




Sunt pesco-ovo-vegetariană. Cu ani în urmă eram convinsă că nu pot renunța la carne, iar faptul că peste tot scrie că:  persoanelor cu grupa sanguina 0 le este recomandată o dietă bogată în proteine animale”, îmi întărea convingerea că așa este, că nu pot trăi fără carne. Numai că, nu era așa. În urma unor probleme de sănătate mi s-a recomandat să renunț treptat la carne, să mănânc carne doar o dată pe săptămână. Nu a fost o trecere ușoară, mai ales pentru că era impusă. La începutul schimbării regimului alimentar visam carne. Râd și acum când îmi amintesc. Treptat m-am obișnuit cu ideea și chiar nu am mai simțit nevoia de carne. Tot la recomandarea medicului am renunțat la zahăr. Recunosc că mai gust din când în când cu toate că organismul meu se resimte imediat dacă îi dau zahăr. După mai multe investigații, pe care le  repet periodic, am fost diagnosticată cu anumite intoleranțe alimentare. Organismul meu nu tolerează orice fel de alimente. Știe el mai bine ce îi priește și ce nu.
Dacă cineva insistă să mănânci sau să bei ceva, iar tu spui ”nu, mulțumesc!”, imediat vei primi replica : ” Ce dragă, crezi că te îngrași? Nu vezi cât ai slăbit? Pune mâna și mănâncă!”. Oricât de sincer ar fi ”nu”-ul tău, oamenii vor găsi ceva de comentat și își vor da cu părerea.
La fel, își dau cu părerea și în cazul persoanelor cu câteva kilograme în plus : ”Vai, dragă, cât bagă asta în ea! Cât are de gând să se mai îngrașe?”. Nimeni, sau aproape nimeni, poate doar cei care au trecut prin situații asemătoare, nu conștientizează faptul că persoana respectivă, are niște probleme de sănătate sau pur și simplu se simte deprimată, neiubită și atunci se refugiază în mâncare. Este atât de simplu să vorbim fără să gândim!

Un alt caz, care îmi trece prin minte acum, legat de acest subiect al vorbitului fără să avem habar despre ceea ce se întâmplă în viața omului cu care vorbim sau despre care vorbim...

Ultima oară când am fost la spovedit, nici măcar nu a fost o spovedanie. Am fost întrebată cum mă numesc, câți ani am și dacă sunt căsătorită. De aici, a început totul... Mi s-a ținut o mare teorie pentru că sunt nemăritată la vârsta asta ( acum am 35, povestea cred că s-a întâmplat în urmă cu 2-3 ani)  și mi s-au dat soluții, fără ca măcar să fiu ascultată. Preotul,  bine intenționat probabil, mă trimitea să merg la teatru pentru că acolo găsesc băieți buni. Eu încercam să-i zic că merg, el o ținea pe a lui. M-a nimerit cu teatrul! Dacă nici eu nu merg la teatru... dar recunosc că, niciodată nu am mers la teatru cu gândul de a găsi pe cineva cu care să mă mărit. Cred că aici greșesc! J
Nu a mai contat că ținusem post, nu a mai contat ce aveam pe suflet și  ce voiam să mărturisesc. După teoria si soluțiile primite mi s-a spus că nu mă împărtășește. Recunosc, fără rușine, că am ieșit din biserică plângând. De nervi, de situația în care am fost pusă... nici nu mai contează de ce... Ideea e că mi-a dispărut dorința de a mă spovedi.

Concluzia: haideți să încercăm să nu ne mai dăm cu părerea fără să cunoaștem povestea de viață a celuilalt!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu