În singurătatea mea, eu iubesc!

Sunt singură de câțiva ani. În acești ani, mi-am pus tot felul de întrebări. De la cele clasice, de genul: ”de ce eu? de ce mie?”, până la unele ceva mai grele. M-am învinovățit. L-am învinovățit pe celălalt. Sunt momente în care singurătatea îmi pare un chin și momente în care îmi pare un dar divin. Uneori caut cu disperare un sens în singurătate, alteori nu caut nimic, iau lucrurile exact așa cum se întâmplă.

Zilele trecute am făcut o escapadă. Am luat trenul și am plecat la Câmpina, la un concert. Nu m-am aruncat cu capul înainte. Am analizat bine toate detaliile, aș putea spune chiar că am despicat firul în patru, înainte de a spune ”plec!”.

Bucuria că am făcut acel drum a fost enormă. M-am întâlnit acolo cu oameni dragi, am dansat, am cântat, am râs. M-am simțit liberă. Libertatea mi se pare partea cea mai bună a singurătății. Să poți face ce vrei, când vrei, fără să dai explicații, fără să întrebi pe nimeni dacă este oportun să faci o mică nebunie. Fără să stai cu grija că cineva te așteaptă acasă și tu întârzii…

Singurătatea mă ajută să mă canalizez pe dorințele mele. Singurătatea m-a învățat să-mi acord mai multă atenție mie și să-mi doresc să mă cunosc și să mă iubesc mai mult .

Trăim într-o societate care valorizează extrem de mult ideea de relație și de cuplu.  Acest lucru face ca singurătatea să pară ceva nefiresc și să fie percepută aproape ca o traumă.

De cele mai multe ori, căutăm cu disperare să facem parte dintr-o relație numai pentru a fi în rândul lumii, pentru a astupa gura lumii. Evident că nimeni nu-și dorește să trăiască singur până la adânci bătrâneți, însă dacă se întâmplă asta nu trebuie să disperăm.

Fiecare are soarta lui! Unora ne poate fi mai de folos singurătatea, cu avantajele și dezavantajele ei.  Nu cred că trebuie ca toată lumea să se căsătorească și să facă copii, însă cred că toată lumea trebuie să învețe să iubească, iar acest lucru începe cu iubirea de sine, pe care cel mai bine o înveți în singurătate.