Tu...liniște, eu...aici!

Am o problemă cu cei care aruncă vorbele amabile și în secunda următoare au și uitat de ele. Sunt genul de persoană care stă si analizează, face scenarii și îi caută celuilalt scuze. Sunt genul de om care poate părea că nu are prea multe activități și că timpul îi dă ocazia pentru  scenarii și gânduri. Nu. Oricât de ocupată aş fi, oricât de obosită aş fi, găsesc întotdeauna  momentul în care să scot la iveală această tristețe pe care mi-o provoacă celălalt prin comportamentul său. "Am o problemă! Problema e la mine!", îmi zic mereu asta. Şi da, am o problemă! De ce să cer celuilalt ceva ce probabil nu îmi poate oferi și nici nu este obligat să îmi ofere? Ce rezolv cu asta? Nimic, doar mă aleg cu frustrări.
Am prostul obicei de a mă simți îndreptățită să primesc atenție și respect pentru că eu la rândul meu le ofer celuilalt. Doar că....dacă te aștepți ca celălalt să fie corect pentru că tu ești, te păcălești singur. Este ca și cum te-ai aștepta ca leul să nu te mănânce pentru că tu nu l-ai mâncat pe el :)). Cam așa se întâmplă și în relațiile pe care le avem cu oamenii. Cu toate că recunosc și conștientizez toate astea, nu reușesc să scap de "pretenția" către mine însămi,  aceea de a ignora pe cine mă ignoră și de a uita pe cine mă uita.
Dar speranța moare ultima sau cel puțin așa se zice pe ici pe colo :D și poate că într-o zi voi învăța să fiu atât de detașată de ceilalți  încât nu mă voi mai focaliza decât pe ceea ce pot face doar eu pentru mine. Ce bine sună, nu-i așa?  :)) Căci: "ne naștem singuri, murim singuri", doar că, din păcate, nu suntem construiți să trăim în afara relațiilor. Ne împlinim în relații, ne frustrăm în relații și ne cunoaștem pe noi și pe ceilalți în relații.

Așadar, lupta interioară va continua! C'est la vie! :)