Dacă trăsăturile de personalitate ale unui copil și
tendințele comportamentale sunt ori un rezultat al eredității ori o consecință
a creșterii lor este o dezbatere veche. O mare parte din controversa dintre
natură și dezvoltarea copilului este rezultatul unei neînțelegeri despre
genetică: credința greșită că soarta și genetica sunt sinonime.
Pe măsură ce cercetătorii aprofundează subiectul, ei
constată că multe aspecte ale dezvoltării despre care se credea că sunt
determinate de mediul copilului au și o componentă genetică, în timp ce altele
despre care se credea că sunt controlate exclusiv de ereditate sunt foarte
influențate de factori externi.
Today's
Parent dezvăluie că multe studii referitoare la efectul
experiențelor și mediului asupra unui copil sunt eronate, deoarece este
imposibil pentru cercetători să controleze eficient genetica. În schimb,
studiile care susțin că educația nu are impact asupra dezvoltării copilului
ignoră rolul vital pe care îl joacă părinții în încurajarea celor mai bune
atribute și comportamente la copiii lor - și descurajarea comportamentelor
dăunătoare sau negative.
Genele determină anumite caracteristici umane, cum
ar fi culoarea ochilor și a părului și incidența bolilor genetice. Cu toate
acestea, majoritatea trăsăturilor umane, inclusiv speranța de viață, înălțimea
și greutatea, au atât o componentă de mediu, cât și o componentă genetică.
De exemplu, teoria învățării sociale afirmă că cei
mici învață observând comportamentul celorlalți, astfel încât stilurile
parentale și experiențele învățate ale copilului determină dacă aceștia se
comportă politicos sau agresiv în situații specifice.
Componenta genetică a învățării cuprinde fundamentul
biologic al proceselor cognitive, așa cum este explicat în Frontiers in Psychology . ”Contribuțiile genetice și epigenetice în
procesul de învățare sunt moștenite și interacționează cu învățarea
comportamentală, cum ar fi obiceiurile de studiu și disponibilitatea resurselor
educaționale.”
Un studiu a constatat că tiparele de somn ale
bebelușilor sunt determinate în primul rând de genetică. În mod similar, 60%
din temperamentul unui bebeluș este stabilit de genă; iar dacă este sociabil
sau timid este tot ”vina” genei.
Așa cum copiii care sunt binecuvântați genetic și
cresc în medii privilegiate tind să devină adulți de succes, copiii care sunt
mai puțin norocoși din punct de vedere genetic și crescuți în medii mai puțin
avantajate tind să aibă mai puțin succes.
Interacțiunile genă-mediu oferă totuși o speranță,
deoarece se pare că schimbarea mediului ar putea avea efecte pozitive asupra
dezvoltării.
O genă a agresiunii te duce la închisoare dacă ești
dintr-un mediu mai puțin avantajat, dar dacă trăiești într-un mediu privilegiat,
gena agresiunii te poate duce la practicarea unei meserii care îți poate
canaliza agresivitatea în ceva bun, de exemplu vei practica un sport precum boxul. Cu alte cuvinte, mediul
unui individ poate modifica efectul pe care ADN-ul moștenit îl are asupra
rezultatelor dezvoltării.
„Dacă schimbăm mediile copiilor într-un mod care să
le completeze genetica, s-ar putea să le putem spori punctele forte și să le
atenuăm punctele slabe”, spune sociologul Dalton Conley,
citat de BOLD, platformă digitală
dedicată modului în care copiii și tinerii se dezvoltă și învață.
Cercetările sugerează că influența mediului este
importantă atunci când vine vorba despre somn și anxietate la copii.
Influența
mediului asupra somnului la copii
Zece până la 13 ore de somn pe noapte este un
interval ideal pentru copiii mici ca aceștia să obțină o funcționare adecvată
în timpul zilei (siesta nu este luată în considerare; National Sleep Foundation, 2015 ). Numeroase studii
au găsit legături între factorii de mediu stresanți ai familiei și somnul
copilului. Dezorganizarea generală a locuinței și stresul au fost legate de
întreruperile și tulburările de somn în copilărie și adolescență.
O rutină de somn poate fi stabilită în jurul vârstei
de 18 luni. Aceasta ar putea include o oră constantă de culcare și o activitate
liniștitoare înainte de a dormi, cum ar fi citirea unei cărți sau ascultarea unei
melodii liniștitoare. Copiii ar trebui să fie culcați atunci când sunt puțin adormiți,
dar încă treji, astfel încât să învețe cum să adoarmă.
Prea puțin somn îl face pe copil iritabil și nervos,
în timp ce prea mult timp petrecut în pat poate duce la trezirea copilului de
mai multe ori. Astfel, este necesar să se găsească un echilibru între orele de
somn și de trezire.
Somnul este o componentă esențială a dezvoltării
cognitive și fizice sănătoase. Lipsa somnului poate pune copiii în pericol
pentru o varietate de probleme. Având în vedere că durata somnului copiilor a
scăzut în ultimele decenii, este necesar să se înțeleagă factorii determinanți
ai somnului copiilor, inclusiv rolul comportamentelor de sprijin parental.
Comportamentele
părinților joacă un rol cheie în influențarea tiparelor de somn ale copiilor
Părinții pot sprijini somnul copilului prin
aplicarea unor reguli, cum ar fi stabilirea orelor de culcare. Deși nevoile și
provocările legate de somn diferă foarte mult în funcție de vârstele copiilor,
stabilirea unei rutine de culcare și dezvoltarea unui mediu structurat (de
exemplu, orele regulate de masă în familie) pot îmbunătăți somnul atât pentru
copiii mici, cât și pentru adolescenți.
*** Dacă acest text te-a ajutat să găsești un răspuns
sau să-ți pui o întrebare și ești interesat să îmbunătățești anumite aspecte
personale legate de subiectul discutat ori pur și simplu să afli mai multe
detalii sau recomandări de lectură, îmi poți scrie la adresa de e-mail: dezvoltarepersonala.psihologie@gmail.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu