Provocări ale vieții de mamă: somnul de prânz și ciorba

Somnul de prânz și ciorba reprezintă cele 2 provocări pentru mine, acum când Ema are 2 ani și aproape 2 luni.

1. Somnul de prânz

Fiica mea refuză somnul de după-amiază. Odată cu trecerea de la sugar (0-12 luni) la copil, somnul de după-amiază a devenit din ce în ce mai rar. Am încercat toate rutinele posibile. Până la un moment dat a funcționat somnul în aer liber, în cărucior sau în tricicletă. Mai apoi, probabil, și-a dat seama că pierde lucruri mult prea interesante dacă doarme afară.

Auzeam în jurul meu mame care spuneau ”copilul meu are două reprize de somn pe timpul zilei”. La noi, somnul de prânz de la o oră sau o jumătatea de oră a dispărut total. Nu de puține ori am ațipit lângă ea și m-am trezit cum mă trăgea de pleoape și spunea ”nu doarme mami!!!”. Nu numai că nu doarme fata, dar nu care cumva să doarmă nici mami 😊

Mulți părinți cred că preșcolarii renunță la somnul de după- amiază în funcție de vârstă.

Într-un studiu recent, menționat de site-ul verywellfamily.com,  cercetătorii au descoperit că disponibilitatea copiilor de a renunța la somn este de fapt determinată de dezvoltarea creierului lor.

Când copiii sunt capabili să renunțe la somn, atunci hipocampul este capabil să păstreze informațiile acumulate pe tot parcursul zilei.

Cercetarea, condusă de dr. Rebecca Spencer, concluzionează că nu numai somnul de după-amiază este important pentru copii.

„Când hipocampul este ineficient, este ca și cum ai avea o găleată mică”, spune dr. Spencer. „Găleata ta se va umple mai repede și se va revărsa, iar unele amintiri se vor revărsa și vor fi uitate. Asta credem că se întâmplă cu copiii care încă mai dorm. Hipocampul lor este mai puțin matur și trebuie să golească acea găleată mai des.”

Chiar dacă fiica mea nu doarme la prânz, are momentele ei de relaxare în timpul zilei. Acest lucru îi oferă șansa de a-și odihni corpul și mintea. Răsfoiește cărțile, colorează sau se întinde pe covor.   

 

Specialiștii în somnul copilului spun că la vârsta cuprinsă între 2-3 ani ( vârsta fiicei mele) copiii ar trebui să doarmă 12-14 ore ( somn total) / 10-11 ore noaptea / 1-3 ore (o repriză de somn) ziua.

Fiica mea adoarme între 18.30-19.00 și se trezește la 6-7 dimineața, fără nici o trezire nocturnă. Acesta este ritmul ei. Orice încercare de a-i schimba programul a fost supusă eșecului.

Fiecare copil este diferit și dacă el doarme la prânz poate varia în funcție de cât de bine doarme noaptea și de temperamentul lui.

Povestea cu lipsa somnului la prânz al Emei mi-a amintit de copilărie. Nu îmi plăcea să dorm la prânz, dar diferența dintre noi două este că eu mă supuneam, iar ea este nesupusă, precum i-au ”ursit” nașa ei și zodia în care s-a născut 😀  Eu mă supuneam pentru că la grădiniță în timpul orelor de somn dacă vreun copil era găsit cu ochii deschiși primea 2 nuiele la palmă, așa că nu aveam ce face decât să stau cu ochii închiși. Din fericire, astăzi nu mai există astfel de practici sau cel puțin așa îmi place să cred.

 

2. Ciorba

Mâncatul ciorbei este o altă provocare. Ema mănâncă ciorbă foarte rar. La început insistam și recunosc că mă lăsam influențată de alte mămici pe care le auzeam că principala mâncare a copiilor lor este ciorba. Eu obișnuiesc să o întreb pe Ema ce vrea să mănânce, enumerându-i ce avem de mâncare. Foarte rar vrea ciorbă, dacă este ciorbă de perișoare sunt șanse mai mari să o aleagă, dacă nu, copilul spune clar ”nu ciorbă!”. M-am frustrat până când am avut un moment de reflecție. Care este treaba cu ciorba?  De ce să insist să mănânce ciorbă dacă nu vrea? Tot acel moment de reflecție mi-a amintit de o prietenă care nu mănâncă carne pentru că tatăl ei insista în copilărie să mănânce carne pentru că așa trebuie, iar în prezent pur și simplu nu îi place carnea.

Părinții sunt adesea îngrijorați când copilul lor mănâncă foarte puțin, nu mănâncă alimente sănătoase precum fructele și legumele sau refuză complet o masă. Pentru unii, această îngrijorare poate fi semnificativă, mai ales dacă copilul slăbește. Pentru alții, mesele nemâncate pot fi o sursă de frustrare.

Presiunea de a mânca a fost asociată cu o serie de consecințe negative:

- Mai puțină plăcere pentru mâncare

- Mai puțină dorință de a mânca

- Mâncatul excesiv și excesul de greutate

În general, copiii știu când le este foame și când sunt sătui. Prin urmare, este important să ai încredere în ei. Făcând acest lucru, nu ar trebui să simți nevoia să-ți presezi copilul să mănânce. Va mânca de bunăvoie dacă corpul lui are nevoie de hrană. În mod similar, tendințele naturale ale copiilor de a respinge alimente noi sau anumite mâncăruri nu ar trebui să fie supuse unei presiuni. Mai degrabă, continuă să oferi alimente și acceptă refuzul, recunoscând că aceasta este o fază normală de dezvoltare și că ceea ce faci este important pentru a determina dacă aceasta este o experiență pozitivă sau negativă pentru copilul tău.

_______________________________________________________________________

** Dacă ești părintele unui copil cu vârsta cuprinsă între 0-3 ani și dorești să afli ce activități poți realiza împreună cu el pentru încurajarea vorbirii și devoltarea limbajului îți recomand eBook-ul https://letras.ro/product/ebook-activitati-pentru-incurajarea-vorbirii-si-dezvoltarea-limbajului-de-la-nastere-pana-la-3-ani-simona-ionita-editura-letras/

** Dacă ai nevoie de o ședință de consiliere pentru dezvoltare personală (ONLINE sau prin TEXT pe WhatsApp sau Facebook Messenger), găsești detalii legate de servicii, programări și prețuri aici: https://psihologsimonaionita.ro/servicii-si-preturi/

Să îl cunoaștem pe copil separându-l de problemele de comportament

 

În același mod în care un adult poate trece printr-o depresie după ce a părăsit o relație sau și-a schimbat locul de muncă, copiii trec în mod constant prin schimbări psihologice, cât și emoționale, pe măsură ce cresc.

Psihologul Eric Erickson  a descoperit următoarele etape ale dezvoltării psihosociale :

-  de la naştere la 1 an:  perioadă caracterizată prin încredere/ neîncredere

- 1-3 ani (copilăria mică): autonomie/ îndoială, rușine

- 6-12 ani (copilăria mare): competență/ inferioritate

- 12-20 ani (adolescența): identitate de sine / confuzie de rol

- 20- 30/35 ani (tânărul adult): dragoste/ tendința spre retragere socială

- 35-65 ani (adultul): productivitate/ stagnare

- stadiul bătrâneţii (peste 65 de ani) caracterizat de criză: integritate psihică/ disperare

Majoritatea etapelor de dezvoltare psihosocială se petrec din copilărie până în adolescență. Există modificări specifice de dezvoltare prin care trece fiecare copil.

Copilăria timpurie solicită dobândirea autonomiei și a sentimentelor de rușine și îndoială. Odată ce ajung la grădiniță, copiii sunt captivi între inițiativă și vinovăție, mai ales atunci când fac ceva greșit. Odată ce au intrat în școala primară, ei regăsesc sentimentul competenței în ceea ce fac și încercă totodată să nu se simtă inferiori colegilor lor. Când ajung la adolescență caută să-și găsească propria identitate. Ei se confruntă adesea cu ceea ce se numește confuzie de rol, încercând să definească cine sunt în mintea lor și în societate.

Avem așteptări mari de la copii. Vrem ca ei să înțeleagă consecințele din lumea reală. Vrem să anticipeze modul în care vom acționa la comportamentul lor. Vrem să înțeleagă ce efect are comportamentul lor asupra celorlalți. Trebuie însă să fim atenți la modul în care interacționăm cu copiii.

Unul dintre cele mai importante lucruri pe care îl putem oferi copiilor în perioada copilăriei timpurii este încrederea în sine.

Copiii pot învăța să aibă încredere în propria capacitate de a lua decizii dacă noi renunțăm la dorința de a deține controlul în fiecare moment.

Experții în psihologia copilului de la Universitățile din Oxford și Pittsburgh spun că termenul de „tulburare” ar trebui folosit cu prudență pentru copiii cu vârste până la 5 ani și pun la îndoială validitatea acestuia. Profesorii Frances Gardner și Daniel S. Shaw spun că există dovezi limitate care să demonstreze că problemele preșcolare indică la rândul lor probleme în viața adultă sau că problemele de comportament sunt dovezi ale unei adevărate tulburări. „Există îngrijorări cu privire la distingerea comportamentului normal de cel anormal în schimbările determinate de dezvoltarea rapidă”, consideră ei.

Cel mai probabil copilul mic se confruntă cu o problemă temporară de comportament și/sau emoțională. Multe dintre acestea dispar cu timpul, dar necesită răbdarea și înțelegerea părinților.

Părinții joacă un rol crucial în tratarea problemelor comportamentale din copilăria timpurie.

Când vorbim despre stiluri parentale, există patru tipuri principale:

- Autoritar: reguli stricte, fără compromisuri și fără aport din partea copiilor;

- Democratic: reguli stricte, dar părinții sunt dispuși să asculte și să coopereze cu copiii lor;

- Permisiv: puține reguli și puține cerințe impuse. În această casă nu există multă disciplină, iar părinții își asumă de obicei rolul de prieten; 

- Neimplicat: fără reguli și foarte puțină interacțiune. Acești părinți sunt detașați și pot respinge sau neglija copiii.

 

 

***

Două dintre problemele de comportament cu care se confruntă părinții în perioada copilăriei timpurii sunt încăpățânarea și capriciile copilului.

Cu toții preferăm soluțiile în locul sfaturilor, de aceea ofer mai jos posibile soluții la aceste două probleme.

1.     ÎNCĂPĂȚÂNAREA - tendința de a nu ceda și a obține ceea ce dorește prin supărare și confruntare.

Cauza: dereglarea relațiilor interpersonale dintre părinți și copil; incapacitatea de a susține copilul într-o situație dificilă; ignorarea intereselor și necesităților copilului; afirmarea autorității părintești prin forță.  

Soluția: manifestați fermitate și perseverență fără a vă supăra sau irita; nu înjosiți copilul; nu folosiți constrângerile; controlați-vă emoțiile și acțiunile proprii; amânați rezolvarea problemelor controversate.

2.     CAPRICIILE sau CRIZELE DE NERVI – stare neobișnuită manifestată prin plâns, țipăt, contorsionări violente ale corpului, încercări de a lovi, aruncarea obiectelor, trântirea ușii, supărare.  

Cauza: cuvinte spuse imprudent de către membrii familiei; lipsa exigenței din partea adulților; reacția negativă a părintelui față de capriciu; dragostea părintească excesivă; îndeplinirea tuturor dorințelor copilului de către adulți; metodă eficace de a obține ce vrea; manifestarea protestului în situația reprimării nemotivate de către adulți a independenței și inițiativei copilului; supraexcitarea sistemului nervos al copilului.    

Soluția: sustrageți atenția copilului de la sursa capriciului prin cererea de a părăsi încăperea sau prin mângâiere; dacă nu vrea, ieșiți voi; comportați-vă calm când copilul devine capricios; nu cedați niciodată; evitați amenințările, reproșurile, pedepsele. Discutați calm cu copilul după ce s-a liniștit; fiți moderat de exigenți; învățați copilul să accepte refuzul, astfel formând deprinderea de a ține cont de părerea și interesele altora; arătați-i cât de mult îl iubiți.

 

***

Recomandare de lectură:

”Cum să educăm copiii mici cu respect și blândețe” de Janet Lansbury, editura Univers, anul apariției 2020

 

*** Dacă acest text te-a ajutat să găsești un răspuns sau să-ți pui o întrebare și ești interesat să îmbunătățești anumite aspecte personale legate de subiectul discutat ori pur și simplu să afli mai multe detalii sau recomandări de lectură, îmi poți scrie la adresa de e-mail: dezvoltarepersonala.psihologie@gmail.com

 

** Foto credit: Mihaela Petre

 

 

 

Influența genei și a mediului în dezvoltarea copilului

 

Dacă trăsăturile de personalitate ale unui copil și tendințele comportamentale sunt ori un rezultat al eredității ori o consecință a creșterii lor este o dezbatere veche. O mare parte din controversa dintre natură și dezvoltarea copilului este rezultatul unei neînțelegeri despre genetică: credința greșită că soarta și genetica sunt sinonime.

Pe măsură ce cercetătorii aprofundează subiectul, ei constată că multe aspecte ale dezvoltării despre care se credea că sunt determinate de mediul copilului au și o componentă genetică, în timp ce altele despre care se credea că sunt controlate exclusiv de ereditate sunt foarte influențate de factori externi.

Today's Parent dezvăluie că multe studii referitoare la efectul experiențelor și mediului asupra unui copil sunt eronate, deoarece este imposibil pentru cercetători să controleze eficient genetica. În schimb, studiile care susțin că educația nu are impact asupra dezvoltării copilului ignoră rolul vital pe care îl joacă părinții în încurajarea celor mai bune atribute și comportamente la copiii lor - și descurajarea comportamentelor dăunătoare sau negative.

Genele determină anumite caracteristici umane, cum ar fi culoarea ochilor și a părului și incidența bolilor genetice. Cu toate acestea, majoritatea trăsăturilor umane, inclusiv speranța de viață, înălțimea și greutatea, au atât o componentă de mediu, cât și o componentă genetică.

De exemplu, teoria învățării sociale afirmă că cei mici învață observând comportamentul celorlalți, astfel încât stilurile parentale și experiențele învățate ale copilului determină dacă aceștia se comportă politicos sau agresiv în situații specifice.

Componenta genetică a învățării cuprinde fundamentul biologic al proceselor cognitive, așa cum este explicat în Frontiers in Psychology . ”Contribuțiile genetice și epigenetice în procesul de învățare sunt moștenite și interacționează cu învățarea comportamentală, cum ar fi obiceiurile de studiu și disponibilitatea resurselor educaționale.”

Un studiu a constatat că tiparele de somn ale bebelușilor sunt determinate în primul rând de genetică. În mod similar, 60% din temperamentul unui bebeluș este stabilit de genă; iar dacă este sociabil sau timid este tot ”vina” genei.

Așa cum copiii care sunt binecuvântați genetic și cresc în medii privilegiate tind să devină adulți de succes, copiii care sunt mai puțin norocoși din punct de vedere genetic și crescuți în medii mai puțin avantajate tind să aibă mai puțin succes.

Interacțiunile genă-mediu oferă totuși o speranță, deoarece se pare că schimbarea mediului ar putea avea efecte pozitive asupra dezvoltării.

O genă a agresiunii te duce la închisoare dacă ești dintr-un mediu mai puțin avantajat, dar dacă trăiești într-un mediu privilegiat, gena agresiunii te poate duce la practicarea unei meserii care îți poate canaliza agresivitatea în ceva bun, de exemplu vei practica un sport precum boxul. Cu alte cuvinte, mediul unui individ poate modifica efectul pe care ADN-ul moștenit îl are asupra rezultatelor dezvoltării.

„Dacă schimbăm mediile copiilor într-un mod care să le completeze genetica, s-ar putea să le putem spori punctele forte și să le atenuăm punctele slabe”, spune sociologul  Dalton Conley, citat de BOLD, platformă digitală dedicată modului în care copiii și tinerii se dezvoltă și învață.

Cercetările sugerează că influența mediului este importantă atunci când vine vorba despre somn și anxietate la copii.

Influența mediului asupra somnului la copii

Zece până la 13 ore de somn pe noapte este un interval ideal pentru copiii mici ca aceștia să obțină o funcționare adecvată în timpul zilei (siesta nu este luată în considerare; National Sleep Foundation, 2015 ). Numeroase studii au găsit legături între factorii de mediu stresanți ai familiei și somnul copilului. Dezorganizarea generală a locuinței și stresul au fost legate de întreruperile și tulburările de somn în copilărie și adolescență.

O rutină de somn poate fi stabilită în jurul vârstei de 18 luni. Aceasta ar putea include o oră constantă de culcare și o activitate liniștitoare înainte de a dormi, cum ar fi citirea unei cărți sau ascultarea unei melodii liniștitoare. Copiii ar trebui să fie culcați atunci când sunt puțin adormiți, dar încă treji, astfel încât să învețe cum să adoarmă.

Prea puțin somn îl face pe copil iritabil și nervos, în timp ce prea mult timp petrecut în pat poate duce la trezirea copilului de mai multe ori. Astfel, este necesar să se găsească un echilibru între orele de somn și de trezire.

Somnul este o componentă esențială a dezvoltării cognitive și fizice sănătoase. Lipsa somnului poate pune copiii în pericol pentru o varietate de probleme. Având în vedere că durata somnului copiilor a scăzut în ultimele decenii, este necesar să se înțeleagă factorii determinanți ai somnului copiilor, inclusiv rolul comportamentelor de sprijin parental.

Comportamentele părinților joacă un rol cheie în influențarea tiparelor de somn ale copiilor

Părinții pot sprijini somnul copilului prin aplicarea unor reguli, cum ar fi stabilirea orelor de culcare. Deși nevoile și provocările legate de somn diferă foarte mult în funcție de vârstele copiilor, stabilirea unei rutine de culcare și dezvoltarea unui mediu structurat (de exemplu, orele regulate de masă în familie) pot îmbunătăți somnul atât pentru copiii mici, cât și pentru adolescenți.

 

*** Dacă acest text te-a ajutat să găsești un răspuns sau să-ți pui o întrebare și ești interesat să îmbunătățești anumite aspecte personale legate de subiectul discutat ori pur și simplu să afli mai multe detalii sau recomandări de lectură, îmi poți scrie la adresa de e-mail: dezvoltarepersonala.psihologie@gmail.com

 

Adevărata iubire necondiţionată nu va ”strica” niciodată un copil

 

Iubirea părintească se caracterizează prin afecțiune, grijă, confort, îngrijire, susținere, acceptare. Iubirea părinților poate fi simțită atunci când aceștia îmbrățișează, laudă, complimentează sau spun lucruri frumoase copiilor lor. Iubirea necondiționată este unul dintre cele mai importante cadouri pe care le putem primi în copilărie. Mai mult, este cel mai bun cadou pe care îl putem oferi propriilor noștri copii dacă devenim părinți.

 

Iubirea necondiționată este ceea ce avem cu toții nevoie!

 

De ce este atât de importantă iubirea necondiționată? Pentru că afectează atât de multe aspecte ale sănătății mintale și fizice. Studii multiple au relevat efectele pozitive ale iubirii necondiționate. Printre acestea:

- Dezvoltarea mai sănătoasă a creierului în copilărie;

- Capacitatea sporită de a crea relații pozitive;

- Rezistență mai mare la stres;

- Sistem imunitar mai puternic.

Iubirea necondiționată este unul dintre cei mai puternici factori în dezvoltarea sănătoasă a copiilor.

Multe studii au concluzionat că atașamentele traumatice părinte-copil au un impact negativ semnificativ asupra dezvoltării creierului. 

Acei copii care au părinți autoritari - părinți care se concentrează prea mult pe realizări și rareori manifestă afecțiune - sunt mai predispuși să fie obezi decât copiii ai căror părinți manifestă adesea afecțiune.

S-a constatat că cei cu mame afectuoase au un hipocamp mai mare decât cei care au fost neglijați emoțional. Hipocampul este partea creierului care controlează memoria, capacitățile de învățare și răspunsurile la stres.

Neglijarea emoțională are implicații biologice negative chiar și la vârsta adultă. Adulții care au experimentat o lipsă de afecțiune în copilărie sunt mai stresați și au un risc mai mare de boală.

Iubirea necondiționată are un impact puternic asupra atașamentului părinte-copil. Această legătură determină capacitatea de a avea relații autentice ca adolescent și adult.

Copiii sau adolescenții cu un atașament sigur știu că părinții lor sunt disponibili din punct de vedere emoțional. Ei învață să aibă încredere și să se bazeze pe ceilalți. În plus, sunt mai capabili să-și regleze emoțiile. În caz contrar, tind să fie nesiguri, anxioși și temători. Acest lucru duce la comportamente care variază de la agresivitate și exigență la dependență.

Este ușor să spunem că ne iubim copiii când sunt buni. A descoperi cum să iubim necondiționat atunci când copiii sunt dificili este cu totul altceva.

Iubirea necondiționată a unui părinte întotdeauna:

- Hrănește copilul și îl încurajează să se simtă în siguranță în orice mediu;

- Oferă copilului suficient spațiu pentru a învăța din eșecuri;

- Încurajează încrederea în sine a copilului;

- Îndrumă copilul către experiențe și percepții pozitive, indiferent de situație;

- Oferă copilului ample oportunități de a fi conștient de punctele sale forte și slabe;

- Favorizează un mediu în care copilul se poate întoarce în ciuda comiterii unor greșeli, ajutându-l să le îndrepte sub îndrumarea părinților.

S-ar putea să-ți iubești copilul. S-ar putea chiar să faci tot posibilul pentru a-i arăta dragostea, dar se simte copilul tău cu adevărat iubit?

 

”Pentru ca un copil să se simtă iubit trebuie să învăţăm să vorbim limbajul său unic de iubire. Fiecare copil are un fel special de a percepe iubirea. Există, de fapt, cinci modalităţi în care copiii (oamenii în general) exprimă și înţeleg iubirea. Acestea sunt: mângâierile fizice, cuvintele de încurajare, timpul acordat, darurile și serviciile.”

 

”Unii se tem că iubirea necondiționată ar putea duce la răsfățarea copilului, dar este o idee greșită. Nici un copil nu poate primi prea multă iubire necondiţionată. Copilul poate fi ”răsfățat exagerat” prin lipsa formării sau printr-o iubire inadecvată, care duce la o personalitate incorectă. Adevărata iubire necondiţionată nu va ”strica” niciodată un copil, pentru că este imposibil ca părinţii să ofere vreodată prea multă iubire”  - ”Cele cinci limbaje de iubire ale copiilor”, de Gary Chapman, Ross Campbell, editura Curtea Veche.

 

Copilul nu va fi mereu excepțional, el va mai și dezamăgi. Iubirea necondiționată înseamnă să îl accepți și să îl susții chiar dacă nu e mereu excepțional. Copilul care are parte de o iubire necondiționață simte cu adevărat că părinții sunt acolo pentru el și îl acceptă.

Sursa foto: parentalrights.org/