În singurătatea mea, eu iubesc!

Sunt singură de câțiva ani. În acești ani, mi-am pus tot felul de întrebări. De la cele clasice, de genul: ”de ce eu? de ce mie?”, până la unele ceva mai grele. M-am învinovățit. L-am învinovățit pe celălalt. Sunt momente în care singurătatea îmi pare un chin și momente în care îmi pare un dar divin. Uneori caut cu disperare un sens în singurătate, alteori nu caut nimic, iau lucrurile exact așa cum se întâmplă.

Zilele trecute am făcut o escapadă. Am luat trenul și am plecat la Câmpina, la un concert. Nu m-am aruncat cu capul înainte. Am analizat bine toate detaliile, aș putea spune chiar că am despicat firul în patru, înainte de a spune ”plec!”.

Bucuria că am făcut acel drum a fost enormă. M-am întâlnit acolo cu oameni dragi, am dansat, am cântat, am râs. M-am simțit liberă. Libertatea mi se pare partea cea mai bună a singurătății. Să poți face ce vrei, când vrei, fără să dai explicații, fără să întrebi pe nimeni dacă este oportun să faci o mică nebunie. Fără să stai cu grija că cineva te așteaptă acasă și tu întârzii…

Singurătatea mă ajută să mă canalizez pe dorințele mele. Singurătatea m-a învățat să-mi acord mai multă atenție mie și să-mi doresc să mă cunosc și să mă iubesc mai mult .

Trăim într-o societate care valorizează extrem de mult ideea de relație și de cuplu.  Acest lucru face ca singurătatea să pară ceva nefiresc și să fie percepută aproape ca o traumă.

De cele mai multe ori, căutăm cu disperare să facem parte dintr-o relație numai pentru a fi în rândul lumii, pentru a astupa gura lumii. Evident că nimeni nu-și dorește să trăiască singur până la adânci bătrâneți, însă dacă se întâmplă asta nu trebuie să disperăm.

Fiecare are soarta lui! Unora ne poate fi mai de folos singurătatea, cu avantajele și dezavantajele ei.  Nu cred că trebuie ca toată lumea să se căsătorească și să facă copii, însă cred că toată lumea trebuie să învețe să iubească, iar acest lucru începe cu iubirea de sine, pe care cel mai bine o înveți în singurătate.

De una singură? De ce nu?!

În urmă cu ceva timp, evitam să merg neînsoțită la diverse evenimente. Preferam să nu mai merg, decât să merg singură. Nu știu exact de ce... poate pentru că uneori simți cum ți se pune eticheta de ”înfrânt” și ai senzația că cei care te privesc spun în gândul lor:”Vai, săraca, nu are cu cine merge! Ce trist trebuie să fie!”

Am experimentat mersul, la teatru, spectacole, lansări de carte, de una singură și m-am simțit minunat. Nu este deloc deprimant! Ba, la începutul acestei experiențe, chiar am fost mândră de mine. Uite că pot! De ce trebuie să insisit să meargă cineva cu mine? Mă înțeleg destul de bine cu mine însămi, uneori chiar foarte bine J))

O prietenă, care a mers singură la un film, mi-a spus că e tare aiurea... ”râdeam de una singură, în timp ce, ceilalți râdeau grupat”. Ei, da?! De fapt nu râdea de una singură ci cu o sală întreagă, nu-i așa?

Prima mea experiență de socializare de una singură J)) a fost la o lansare de carte. Cum a decurs? Am  făcut aceleași lucruri pe care le-aș fi făcut și dacă eram însoțită, minus să nu fiu atentă chiar la tot ceea ce se întâmpla acolo ( uneori, când ești însoțit mai găsești prilej de vorbă ).  Am ascultat prezentarea cărții, am făcut câteva fotografii, am luat autograf și m-am bucurat că am participat la acel eveniment.

Îi povestesc unei amice că am fost la acea lansare și, evident, mă întreabă:

-          Cu cine?

-          Singură!

-          Singură?!

-          Da, da, singură! Merge și așa!

Ce am experimentat de una singură:

-          lansări de carte

-          conferințe

-          expoziții

-          teatru

-          spectacole de muzică clasică

-          film

-          plimbări cu bicicleta

-          mers la sală

De ce să ratezi să faci lucruri care îți bucură sufletul doar pentru că nu ai însoțitor?

Decât să te scufunzi în virtual, mai bine treci peste barierele pe care ți le-ai impus sau care ți-au fost impuse! 
Fă ceea ce aduce liniște sufletului tău, chiar dacă nu ești însoțit! 
Învață să fii liber! 
Nu lăsa fricile să te limiteze!

  

Pentru ca merit!

Un sms primit in aceasta dimineata m-a facut sa ma uit putin in urma la relatiile pe care le-am avut.
Se spune ca oamenii apar in viata noastra cu un scop si ca in momentul cu pricina avem nevoie de relatia respectiva. Probabil pentru a invata ceva.
Intr-adevar relatiile trecute m-au facut sa ma descopar mai mult pe mine insami si sa imi dau seama ce imi doresc cu adevarat. Mi-am dat seama ca oamenii nu se pot schimba si ca fac promisiuni numai cand simt ca te pot pierde. Promisuni de care uita imediat ce le mai dai inca o sansa. Mi-am dat seama ca o simpla prezenta masculina in viata mea nu este suficienta. Ca barbatul de langa mine trebuie sa fie mai mult decat o simpla prezenta. Trebuie sa ne completam reciproc, sa avem pasiuni asemanatoare, sperante si vise comune. Si clar, trebuie sa aiba o gena buna. Da, da, o gena buna!
Au fost momente in care familiile din care proveneau distinsii domni din viata mea, m-au facut sa iau decizia finala.
Cand mamele sunt prea mamoase cu fiii lor, chiar daca ei au trecut de 30 de ani, cand tatii isi privesc proprii fii ca pe niste oameni slabi si fara discernamant, tu nu poti face nimic pentru a schimba situatia. Poti doar sa incerci sa-i dai incredere in el, sa-l faci sa inteleaga ca trebuie sa-si asume anumite responsabilitati, sa-i arati ca-l sustii si chiar daca greseste nu inseamna ca se termina lumea. Toate astea i le poti arata, insa nu il poti forta cu nimic. Trebuie singur sa realizeze ca nici unei femei nu ii place un barbat lenes, lipsit de ambitie si incapabil sa ia decizii de unul singur.          
Nu-mi place sa fac compromisuri. Consider ca daca faci compromisuri la un moment dat, clar, vei izbucni. Stiu ce inseamna sa locuiesti singura, sa locuiesti la el si sa locuiasca el la tine. Pana in momentul prezent pentru mine cea mai buna alegerea este prima. Asta poate pentru ca, nu am intalnit barbatul care sa ma completeze, care sa ma faca sa-mi doresc sa ne unim destinele si sa incercam sa traim fericiti pana la adanci batraneti. Recunosc ca sunt un pic pretentioasa cand vine vorba de alegerea unui viitor potential tata. Sau poate ca nu sunt. Pana la urma este normal sa-ti doresti o viata frumoasa pentru tine si viitorii tai copii. Se si zice ca, inconstient, fiecare femeie cauta un partener potrivit care sa fie in stare sa ii faca copii sanatosi si puternici.

Cand am locuit la el, cu toate ca locuiam singuri, mama partenerului meu ne vizita in lipsa noastra, muta lucrurile dintr-un loc in altul, ii lua hainele la spalat din cosul cu rufe, asta presupanad sa rascoleasca inclusiv chilotii mei. Verifica cat de bine este sters praful si ce mai este prin frigider. Aceste lucruri nu mi se pareau normale atunci si nu mi se par normale nici acum.
Cand a locuit el la mine ( un alt el, nu acelasi) "sacaielile" zilnice erau altele. De exemplu locuia la mine dar platea facturile parintilor lui. Mi se pare normal sa-ti ajuti parintii, dar nu mi se pare normal ca eu sa te intretin pe tine. Pana la urma esti barbat si nu , nu-mi place sa intretin barbatii.
De cand locuiesc singura e mult mai bine. Ma descurc asa cum pot, uneori mai bine, alteori mai greu. Insa sunt mult mai linistita si mai impacata cu mine insami.

Nu pledez pentru singuratate. Singuraratea este buna dar uneori si apasatoare. Ceea ce vreau sa spun este ca acel sms primit in aceasta dimineata m-a facut sa constientizez inca o data ca merit sa fiu fericita langa un barbat care sa stie totul "de acasa" fara ca eu sa mai fiu nevoita sa-i explic lucruri pe care ar trebui sa le stie deja de la parinti, din carti, din filme, din viata....
Nu mai am rabdarea necesara, nu mai vreau sa fiu mama decat pentru proprii mei copii, atunci cand ii voi avea.
Merit sa fiu iubita si respectata! Merit un barbat care sa stie sa ma faca sa zambesc, care sa aiba o gandire pozitiva, caruia sa nu i se naruie intreaga lume la cea mai mica problema aparuta. Nu, nu astept barbatul perfect! Nici vorba de asa ceva!
Imi doresc sa am alaturi barbatul potrivit pentru mine. Si intr-o zi il voi avea, stiu asta! Pentru ca MERIT!  ;)

Draga Doamne-Doamne

" - De ce sa-i scriu lui Dumnezeu?
- Nu te-ai mai simti atat de singur.
- Nu m-as mai simti singur cu cineva care nici nu exista?
- Fa-l existe.
...
- De fiecare data cand o sa crezi in el, o sa existe un pic mai mult. Si, daca insisti, o sa ajunga sa existe de tot si-atunci o sa te ajute.
- Si ce sa-i scriu?
- Spune-i ce gandesti. Ganduri pe care nu le mai spui nimanui, care te apasa, iti raman in minte si-ti ingreuneaza sufletul, te blocheaza, iau locul ideilor noi si te fac sa putrezesti. Daca nu vorbesti cu nimeni, o sa devii un depozit de ganduri vechi si imputite.
-Ok.
- Si sa stii, lui Dumnezeu poti sa-i ceri cate ceva in fiecare zi. Dar atentie! Cate un singur lucru.
- Dumnezeu asta al tau nu e bun de nimic, Tanti Roz. Aladin putea sa-i ceara duhului din lampa fermecata trei lucruri.
- O dorinta pe zi e mai bine decat trei toata viata, nu?
- Ok. Atunci, pot sa-i comand orice: jucarii, bomboane, o masina...
- Nu, Oscar. Dumnezeu nu e Mos Craciun. Nu poti sa-i ceri decat lucruri care tin de suflet.
- De exemplu?
- De exemplu: curaj, rabdare, raspunsuri la orice problema.
- Bine, am inteles.
- Si mai poti, Oscar, sa-i ceri favoruri pentru altii.
- Tanti Roz, daca e vorba numai de o dorinta pe zi, nu pot s-o irosesc intai. O s-o pastrez pentru mine."


Aceasta este una dintre conversatiile pe care Oscar, (un copil bolnav de leucemie) o poarta cu Tanti Roz, (numita asa dupa culoarea halatului, un soi de asistent social, expert in lucrul cu copiii, desconsiderata de ceilalti si cam "expirata").

Eric-Emmanuel Schmitt a conceput cartea "Oscar si Tanti Roz" sub forma unor scrisori, "Oscar si Tanti Roz "reflecta ratacirea lumii de azi care traieste in iluzia vesnicei cautari a fericirii pamantesti si care nu vrea sa mai accepte si sa inteleaga moartea.

In cele 12 zile cate i se mai dau de trait copilului, Tanti Roz ii propune sa le traiasca ca fiind fiecare 10 ani de viata, scriindu-i lui Dumnezeu despre tot ceea ce simte si gandeste.

Dialogul cu Dumnezeu este impresionant si cu siguranta i-a sensibilizat pe toti cei care l-au citit.

"Draga Dumnezeu,

Baietelul a murit. O sa raman mereu o tanti roz, dar n-o sa mai fiu Tanti Roz. Tanti Roz eram doar pentru Oscar.
S-a stins azi dimineata, in jumatatea de ora cand eu si parintii lui ne-am dus sa bem o cafea. A trecut prin asta fara noi. Cred ca a asteptat special momentul, ca sa ne protejeze. Ca si cum ar fi vrut sa ne scuteasca de suferinta de a-l vedea disparand. De fapt, el era cel care ne ocrotea.
Am sufletul greu, Oscar mi s-a cuibarit acolo si nu pot sa-l alung. Pana diseara, trebuie sa-mi tin lacrimile pentru mine, pentru ca nu vreau sa-mi compar durerea cu suferinta de neconsolat a parintilor lui.
Iti multumesc ca mi l-ai scos in cale pe Oscar. Pentru el, a trebuit sa fiu vesela, sa inventez povesti si chiar sa pretind ca ma pricep la lupte. Multumita lui, am ras si-am aflat ce-nseamna bucuria. M-a ajutat sa cred in tine. Simt multa dragoste in mine, ma arde, am primit atata de la el, incat am rezerve pentru multi ani de-acum inainte.

Pe curand,  

Tanti Roz

P.S. In ultimele lui trei zile, Oscar isi pusese pe noptiera o pancarta cu un anunt care cred ca te intereseaza. Scrisese asa: "Numai Doamne-Doamne are voie sa ma trezeasca."