Nu mi-au lipsit niciodată poveștile

Poate că unele relații se nasc moarte din start, dar asta nu mă împiedică să-mi trăiesc povestea. Uneori o poveste chinuită și trasă de păr, alteori o poveste pasională dar nefinalizată.

Un an, cinci încercări

-          O să-l recunosc? O fi el cel din poze? Oare îmi va da țeapă?

-           Ce contează! Noi ne vedem de treabă. Dacă vine bine, dacă nu, iarăși bine.

-          Așa e! Ai dreptate. Nu am făcut drumul ăsta special.

Niciodată nu pleca cu idei preconcepute și nu-ți pune speranțe prea mari în oamenii pe care nu-i cunoști decât prin scris. Atât de bine se descurcă să flirteze online și atât de tolomaci pot fi în “real life”…

A venit la întâlnire, s-a purtat ca un gentleman chiar dacă de multe ori stătea cu ochii pe ceas de parcă l-ar fi așteptat cineva acasă… Nu, nu era căsătorit și din câte spunea era chiar singur, însă ceva se întâmpla în mintea lui.

În afara unor țineri de mână, a unor complimente și a dărniciei lui nu am aflat mai nimic. Nu am reușit să-l cunosc mai mult decât o făcusem virtual. Ba din contră , virtualul îl avantaja mult mai mult decât realul.

-          Îmi plac bărbații care mă amuză. Cred că suntem pe aceeași lungime de undă!

-          Da, suntem. Și eu simt asta!

-          Cu tine rezonez, ce să fac?!

-          Păi, viața ne împinge în direcția asta. Nu ne putem opune.

Te poți aventura într-o întâlnire fulgerătoare, însă încearcă să-ți protejezi sufletul, să nu-ți pui speranțe…. dacă poți, cât poți….

Multe dintre noi avem prostul obicei de a ne iluziona mai ales atunci când avem senzația ca El ar fi varianta noastră feminină. Spune exact ceea ce noi gândim. Simte exact ceea ce noi ne dorim.  Și totuși…. nu suntem noi cele alese.

-          De când te-am văzut numai la tine mă gândesc! Îmi pare rău că nu am profitat de momentele în care erai aici. Mi-ar fi plăcut să te țin  de mână, să te sărut… Vino, te rog, la mine! Eu te iubesc!

-          Frumos scrii! Nu știu ce iubire ar putea fi asta, dar dacă tu zici…

-          Chiar  m-am îndrăgostit și te vreau lângă mine!

-          Voi încerca să vin, oricum trebuie să mai ajung în orașul tău pentru a-mi rezolva niște probleme,  însă nu-ți promit nimic. Ai putea încerca să vii tu, dacă chiar îți sunt atât de dragă!

-          Da, mă voi interesa cum e cu viza… îmi doresc să fim împreună!

Nu te baza niciodată decât pe tine însăți! Gândește și analizează ce îți poate aduce bun drumul către celălalt, fie că este vorba despre un drum la propriu sau de un drum al sufletului tău către un alt suflet.

Fii precaută, dar ține cont și de vorba care spune “mai bine să-ți pară rău de ce ai făcut decât de ceea ce nu ai făcut!”.

Unele povești încep frumos și se termină dezastruos. Timpul însă știe să șteargă ce a fost urât, numai să-i dai voie. Învață să ierți. Iartă-l pe celălalt și iartă-te pe tine! Învață din fiecare experiență câte ceva!

-          Am făcut eu un scenariu, dar se pare că nu mi-a ieșit! Ce zici, ieșim la o cafea?

-          Da, cam greu cu scenariile! Nu sunt adepta lor! O să ieșim, dacă tot ai spart gheața!

Unele întâlniri au ceva din Seinfeld… Cu toții avem oareșce emoții la o primă întâlnire și e normal să fie așa. Ne ferchezuim și vrem să dăm bine în peisaj, dar ce te faci când pe capul domnului cu pricina zărești ceva ce indică noroc eliminat de o zburătoare?  Să-i spui? Nu, s-ar simți prost! Atunci taci, îi asculți cu interes poveștile și te uiți pierdută la scăfârlia lui, spunându-ți: ”ăsta chiar e un om norocos!” Dar asta nu te-ar împiedica să ai o relație, ci faptul că nu aveți puncte comune… ba da, aveți… și el își dorește o relație serioasă, copii și toate cele, ca toți bărbații la o primă întâlnire. Cu toate astea, mai bine spui “pas”…

-          Îmi placi! Mi-ar plăcea să te cunosc!

-          Mulțumesc frumos!

-          Ce zici, ieșim la o cafea?

-          Poate, într-o zi, cine știe!

Este susceptibil cel care este sensibil în amorul propriu. La originea acestei „dispoziții de a se supăra ușor“ se găsește o fragilitate narcisiacă ?!

Există trei feluri de hipersusceptibili: timizii, care nu au o stimă de sine suficientă; personalitățile narcisiste, care se gândesc că sunt superioare celorlalți și că au dreptul la un tratament favorizat; sensibilii paranoici, care se simt persecutați.

În oricare categorie s-ar afla, totul poate fi rezolvat în doi!

Nu persecut pe nimeni, dar atunci când zic că mă simt rău ( fizic sau emoțional) chiar asta mi se întâmplă. Nu mi se pare corect ca celălalt să se supere și să ma ignore. Mi se pare de bun simț să fiu întrebată care este problema mea…

Oare, până la urmă, o relație “cu de toate” îmi este și mie sortită?