sâmbătă

Atașamentul din perspectivă budistă și perspectivă psihologică




Una dintre marile religii ale lumii, cu o vechime de peste două milenii, Budismul, a suferit de-a lungul timpului numeroase schimbări. În prezent este o religie divizată, care nu are o limbă sacră comună, o dogmă clar formulată. Budismul este singura religie al cărei întemeietor nu se declară nici profetul lui Dumnezeu, nici trimisul său şi care, în plus, respinge ideea unui Dumnezeu Fiinţă Superioară.
 "Buddha" este adesea utilizat ca o metaforă pentru iluminarea spirituală sau pentru înţelepciune. În spatele acestei mitologii a existat o persoană, Siddhartha Gautama, care şi-a luat numele de Buddha și a trăit o viață de lux în primii 29 de ani ai săi, apoi a devenit ascet (= persoană care duce o viață austeră și retrasă).
Budismul este răspândit în China, Japonia, Sri Lanka, Coreea, Mongolia, Uniunea Myanmar, Thailanda, Vietnam. Budismul mai este numit și „Buddha Dharma”, ceea ce înseamnă în limbile sanscrită și pali (limbile textelor antice budiste) „învățăturile Celui Luminat”. Deoarece aparține grupului de religii dharmice, alături de hinduism și de jainism, păstrează o puternică influență a elementelor constituente ale acestor două religii.
Budismul nu acceptă o teorie a lui Dumnezeu sau a unui creator. Unii oameni spun că, dintr-un anumit unghi, budismul nu este o religie, ci mai degrabă o știință a minții.
Budismul a devenit o sursă de înţelepciune, un mod de a înţelege viaţa şi de a descoperi adevăratul ei sens.
Zece idei ale lui Buddha:
  1. Nimeni nu ne poate salva, ci doar noi înşine. Nimeni nu poate şi nimeni nu are voie. Noi înşine trebuie să ne urmărim calea.
  2. Dacă aprinzi un felinar pentru cineva, acesta va lumina și calea ta.
  3. Nu există cărare către fericire. Fericirea este cărarea.
  4.  Nu rămâne în trecut, nu visa la viitor, concentrează-ţi mintea asupra prezentului.
  5. O clipă poate schimba ziua, o zi poate schimba viaţa şi o viaţă poate schimba lumea.
  6. Ne naştem din nou în fiecare dimineaţă. Ce faci astăzi contează cel mai mult.
  7. O stâncă mare nu este tulburată de vânt; la fel mintea înţeleptului nu este tulburată nici de elogii, nici de insulte.
  8. Ceea ce-l conduce pe om pe căi greşite nu este duşmanul său, ci propria sa minte.
  9. Oricât de multe cuvinte sfinte ai citit, oricât de multe ai vorbi, la ce bun dacă nu le şi pui în aplicare.
  10. Sănătatea este cel mai mare dar, mulţumirea cea mai mare avere, iar credinţa cea mai bună relaţie.
Psihologia budistă descrie modalități de încurajare a stărilor emoționale pozitive și a relațiilor sociale armonioase, evitând în același timp stările emoționale „distructive” sau „afective” (Goleman, 2003). Totuși, la prima vedere, căile de atingere a securității (în funcție de atașament) sau fericirea autentică (conform psihologiei budiste) par foarte diferite. Teoria atașamentului pare a fi în principal despre relații strânse, în timp ce budismul pare să fie în cea mai mare parte despre practicile care se desfășoară în mintea solitară a individului (în timp ce persoana este singură într-o colibă ​​luni întregi). Relațiile de compasiune sunt importante în budism ca practică solitară.
Psihologia budistă oferă o concepție diferită a securității. Eforturile de a găsi securitate în relații, cariere, bunuri, bogăție sau reputație sunt considerate ca fiind erori în gândire și decizii greșite în căutarea fericirii. Când oamenii speră că obiectele și relațiile valorice nu se vor schimba sau nu vor eșua niciodată, cum ar fi „zonele de siguranță” și „iluzia de securitate”, vor ajunge la suferință deoarece ființele umane în mod natural se schimbă, îmbătrânesc, se îmbolnăvesc și mor; de fapt, totul se schimbă și nimic nu este complet stabil.
Psihologia budistă respinge ideea unei surse stabile și permanente de securitate fie în interiorul unei persoane (de exemplu, un suflet), fie în afara unei persoane (de exemplu, un zeu omniprezent).
Dalai Lama, într-un comentariu la un text budist, spune că dependența și interdependența sunt natura tuturor lucrurilor. Lucrurile și evenimentele nu apar decât ca urmare a cauzelor și a condițiilor. (Tenzen Gyatzo, al 14-lea Dalai Lama, 2005, p. 117)
Psihologia budistă subliniază căi introspective pentru înlăturarea obstacolelor în calea securității autentice (în sensul budist) prin minimizarea tendințelor noastre de a căuta securitate în ceva permanent, de a ne solidifica concepte despre sine, despre alții și despre viață în general.
În terminologia budistă, „atașamentul” față de fixările nesănătoase ale reprezentărilor mentale cauzează suferință.
Practicanții budiști învață că sinele nu este o entitate solidă, statică, care trebuie apărată. Non-atașamentul sau eliberarea de fixații mentale pare a fi un rezultat teoretic cheie în budism.
Budismul consideră că ființele umane, prin introspecție și o istorie lungă de încercare și eroare, au identificat tipurile de obiceiuri mentale care duc la suferință și tipurile de obiceiuri care duc la ușurare de suferință.
O învățătură budistă fundamentală este înțelegerea că nimic nu rămâne la fel, că lucrurile se schimbă mereu. Buddha considera că rezistența noastră constantă la schimbare este ceea ce ne determină să suferim. Și acest lucru se aplică evenimentelor la fel de mult ca și oamenilor din viața noastră, noi ne schimbăm, ei se schimbă și, prin urmare, este fără rost încercarea de a opri acest lucru.
Compasiunea este una dintre cele mai mari învățături ale lui Buddha. Când venim dintr-un unghi de compasiune, încetăm să fim atât de duri cu noi și cu cei din jurul nostru. Putem lucra cu noi înșine, dar nu este treaba noastră să-i schimbăm pe alții, ei au propria lor cale de urmat.
Căutarea fericirii prin intermediul celorlalți va face ca relațiile noastre să se rupă, deoarece putem fi fericiți doar atunci când suntem fericiți cu noi înșine.
În viață, a explicat Buddha, putem fi loviți de două tipuri diferite de săgeți. Prima săgeată este inevitabilă: vom experimenta cu toții, de exemplu, durere fizică. A doua săgeată este săgeata pe care o direcționăm asupra noastră și o putem vedea ca reacție a noastră la prima săgeată. În loc să suferim doar la prima săgeată, cea a durerii fizice, ne trimitem noi înșine „a doua săgeată”, atunci când ne spunem: De ce mi se întâmplă asta întotdeauna?... Nu merit asta... Budismul consideră că „Durerea este inevitabilă; suferința este opțională”.
Analogia celor două săgeți nu se aplică numai durerii fizice. Dacă partenerul nostru pare să ne ignore, dacă simțim lipsa de respect, atunci este inevitabil să simțim durerea unei prime săgeți. Oamenii au devenit sensibili la orice indiciu de respingere, având în vedere că un astfel de comportament, de-a lungul veacurilor, a fost literalmente o amenințare pentru supraviețuirea noastră: dacă nu făceam parte pe deplin dintr-un trib, atunci nevoile noastre de protecție și hrană nu erau satisfăcute. Regiunile creierului activate atunci când ne aflăm în durere fizică sunt aceleași regiuni activate ca atunci când suntem respinși. Cu toate acestea, dacă suntem atenți la gândirea noastră după un incident în care partenerul nostru a încercat să creeze distanță, observăm că aruncăm a doua săgeată, spunând: Nu-i pasă de mine...El face întotdeauna acest lucru.
Când răspundem la comportamentul partenerului nostru, alegem între o interpretare care susține relația sau una care o subminează.
Budismul identifică în ataşament rădăcina tuturor suferinţelor şi vorbeşte despre 4 tipuri de ataşament.

Primul dintre ele este ataşamentul pentru plăcerile senzoriale. Suntem ataşaţi de anumite forme, culori, sunete, gusturi sau senzaţii tactile.

Al doilea este ataşamentul de propriile opinii şi credinţe. Convingerile, opiniile şi părerile la care nu eşti dispus să renunţi, când există motive solide, te împiedică să vezi lucrurile aşa cum sunt. 

Al treilea este ataşamentul pentru ritualuri şi ceremonii religioase.

Al patrulea şi cel mai subtil dintre toate este ataşamentul pentru „eu” ( ego).

În cartea ”Mintea Zen, Mintea Începătorului”, de Shunryu Suzuki, apărută în 2018, la editura Herald, autorul vorbește despre atașament și non-atașament, astfel: ”În dragoste trebuie să existe ură, adică non-atașament. Iar în ură trebuie să existe iubire sau acceptare. Iubirea și ura sunt unul și același lucru. Nu trebuie să fim atașați doar de iubire. Trebuie să acceptăm și ura. Trebuie să acceptăm și buruienile, indiferent de ceea ce simțim pentru ele.”


Din perspectivă psihologică, atașamentul este o legătură emoțională profundă și de durată care face legătura între o persoană și alta în timp și spațiu (Ainsworth, 1973; Bowlby, 1969). John Bowlby este cercetătorul britanic ce a dezvoltat teoria atașamentului și pe baza studiilor sale a descoperit că un copil nu are nevoie doar de îngrijire primară – mâncare, haine, adăpost – ci și de conexiune fizică și emoțională cu adulții importanți din viața lui. Sistemul de atașament este în fiecare dintre noi, se activează încă de la naștere și este mecanismul format din emoții și comportamente care ne asigură că vom fi protejați și în siguranță. Ca adulți, oamenii caută apropierea în acord cu tiparul de atașament pe care și l-au dezvoltat în copilărie.  În multe cazuri aleg exact acei parteneri care să le confirme credințele despre relațiile de atașament și care se comportă după același tipar al mamei sau al tatălui. Primele cercetări privind atașamentul adulților au implicat studierea asocierii dintre diferențele individuale în atașamentul adulților și modul în care oamenii gândesc despre relațiile lor și amintirile despre relațiile lor cu părinții.

* Există patru stiluri de atașament:
1.Atașamentul securizant
O persoană cu stil de atașament securizant caută apropierea în cuplu și se simte confortabil în intimitate, este caldă și iubitoare, nu se teme excesiv că va fi părăsită de celălalt, nu face diferențiere între intimitatea emoțională și cea sexuală, ci ele decurg firesc una dintr-alta. Această persoană are abilitatea de a-și identifica și de a-și exprima deschis și clar nevoile și dorințele, conștientizează că și celălalt are nevoi și facilitează comunicarea, are abilități foarte bune în a gestiona conflictele, astfel încât să permită ajustări în relație, dar fără să se supere excesiv.
Atunci când ambii parteneri au un stil de atașament securizant relația este armonioasă, caldă, plină de iubire și satisfacții. Chiar și când doar unul dintre parteneri are un stil de atașament securizant lucrurile pot fi armonioase deoarece acesta poate să aplaneze conflictele, să nu ia lucrurile personal și să reflecte celuilalt ce simte și ce nevoi are, să îl ajute să aibă grijă de sine.
Stilul securizant de atașament este cel ”sănătos”, și își are rădăcinile în sentimentele de siguranță pe care le dezvoltăm încă din copilărie. Deoarece copilul se simte protejat alături de adulții din preajma lui, când mama dispare el este stresat, dar când aceasta reapare este fericit, se simte în siguranță alături de ea, se liniștește și își continuă joaca.

2. Atașamentul anxios
Un adult cu stil de atașament anxios caută să fie foarte apropiat de partener dar se teme totodată că partenerul nu dorește și el tot atât de multă apropiere. Din acest motiv va fi foarte atent la nevoile, emoțiile și dorințele partenerului și se consideră responsabil de starea de bine a celuilalt. Această hipervigilență continuă duce la multe emoții și la supărări frecvente, la conflicte și jocuri psihologice, ce au ca scop să țină relația aproape.
Stilul anxios de atașament se dezvoltă atunci când părinții acordă o atenție inconsecventă copilului, iar acesta devine insistent și hipervigilent pentru a nu pierde această relație. Atunci când mama pleacă de lângă el, copilul cu stil de atașament anxios devine foarte agitat, iar când mama revine, el are o atitudine ambivalentă față de ea – pe de o parte se bucură, pe de alta este furios, se liniștește mai greu iar apoi rămâne atent la semnale.

3.Atașamentul evitant
Un adult cu stil de atașament evitant consideră că intimitatea duce la pierderea independenței și din acest motiv va alege deseori să fie autonom și să nu își ia angajamentul pentru o relație de cuplu autentică. Deși își dorește intimitatea, totuși prea multă apropiere îl stânjenește și îl face să țină partenerul la o distanță confortabilă. Distanța poate fi fizică, dar de cele mai multe ori este emoțională prin lipsa deschiderii și a comunicării clare a ceea ce simte el sau față de partener și față de relație. Face diferențiere între intimitatea emoțională și cea sexuală, preferând-o pe cea de-a doua. Fuge de conflicte sau le folosește ca și formă de îndepărtare și este vigilent în legătură cu relația, pentru ca celălalt să nu cumva să se apropie prea mult.
Un adult cu stil de atașament evitant se dezvoltă atunci când părinții sunt distanți, rigizi, insensibili, iar copilul  devine la rândul său detașat. Când mama pleacă de lângă el, copilul pare indiferent și la fel și când aceasta revine, dar la nivel fiziologic, manifestarea este tot de neliniște, ritmul cardiac este crescut, la fel și nivelul cortizonului, chiar dacă la nivel comportamental el nu manifestă această neliniște.

4. Atașamentul dezorganizat
Cele mai dificile cupluri sunt cele formate dintr-o persoană cu stil anxios și o persoană cu stil evitant. Acestea sunt permanent într-un joc al apropierii-depărtării, într-o susținută vigilență orientată pe relație și pe reacțiile celuilalt, lipsind uneori cronic o comunicare deschisă între parteneri, o înțelegere autentică a celuilalt, conștientizarea că ambii au nevoi în cuplu, abilitatea de a-și gestiona emoțiile și de a stinge conflictele înainte ca acestea să escaladeze dramatic.
Stilul de atașament dezorganizat este o combinație dintre tipul anxios și cel evitant. Aici se încadrează mamele absente sau care nu reușesc din diverse motive să satisfacă nevoile copilului și sfârșesc prin a-l abuza psihic sau fizic.

În multe cazuri, mamele au la rândul lor traume nerezolvate, și din cauza aceasta răspund neadecvat la emoțiile copilului. Orice copil caută siguranță la mamă, dar pentru că ea este și sursa abuzului, acesta tinde să fugă de ea, de aici caracteristica de dezorganizare a tipului de atașament. Copilul nu știe cum să se consoleze sănătos în situații critice, răspunde rapid, cu furie sau agresivitate. O parte dintre copiii afectați de tipul de atașament dezorganizat pot prezenta forme de depresie timpurie. În viața de adult, aceștia caută atașamentul, dar nu au încredere în nimeni, dezvoltă probleme în relațiile interpersonale și sunt predispuși la depresie, anxietate și dependențe precum alcool, droguri, jocuri de noroc, ca formă de evitare a emoțiilor.

** Stan Tatkin, clinician, cercetator, profesor si dezvoltator al Abordarii Terapiei Psihobiologice a Cuplurilor, în cartea ”Configurați pentru iubire”, apărută în 2015, la editura Herald, vorbește despre trei stiluri de relaționare. ”Când vorbesc despre stiluri de atașament, psihologii folosesc termeni precum atașament sigur, atașament nesigur-evitant și atașament nesigur- ambivalent. Pentru a simplifica limbajul, voi folosi ca substitute termenii ancoră, insulă și val.

Ancora:  În doi poate fi mai bine decât de unul singur. Împreună putem reuși.
Ancorele au grijă de sine și de relațiile lor. Ele se așteaptă ca parteneriatul angajat să fie reciproc satisfăcător, folositor și respectuos, și nu vor iniția relații nesigure sau lipsite de reciprocitate; de asemenea, nu vor abandona o relație când aceasta trece prin momente grele sau când devin frustrați. Nu le este frică să-și recunoască greșelile și se grăbesc să repare jignirile sau neînțelegerile care apar. Știu să gestioneze la fel de bine clipele petrecute împreună, dar și perioadele de despărțire. Prin toate acestea, ei fac față cu succes unor provocări relaționale care ar putea copleși non-ancorele.

Insula: Te vreau în casă, dar nu în camera mea…decât dacă îți cer eu să vii. Mă descurc singur.
Insulele tind să privească spre viitor și evită să acorde atenție conflictelor din relația prezentă sau din relațiile trecute, inclusiv cele din copilărie. Mantra lor este : asta tine de trecut, cu implicația că este inutil să repui trecutul în discuție. De fapt însă, deseori insulele își idealizează sau își demonizează trecutul și sunt incapabile să evoce aspecte concrete. Întrebate despre amănunte aceștia spun: nu-mi aduc aminte, nu contează, cui îi pasă? Tendința aceasta poate deveni extrem de frustrantă pentru celălalt partener. Fără ajutorul partenerului lor, este improbabil ca insulele să înțeleagă cine sunt, să-și recunoască singurătatea existențială adânc înrădăcinată și să-și învingă anxietatea legată de o relație intimă. La urma urmei, ele cunosc numai ceea ce au experimentat. Pentru a-și părăsi insula și a păși într-o lume mai socială, ele trebuie întâmpinate cu înțelegere. Au nevoie de parteneri care să facă efortul de a descoperi ce anume le face să funcționeze. Nu înseamnă că este imposibil ca două insule să alcătuiască o bulă de cuplu ( adică, matricea care ține un cuplu laolaltă și îi protejează pe ambii parteneri de elementele exterioare. Bula de cuplu este un mediu intim pe care partenerii îl creează și-l susțin împreună. Bula de cuplu este înțelegerea de a pune relația mai presus de orice altceva, Capitolul I- Bula de cuplu).

Valul: Dacă m-ai iubi așa cum te iubesc eu. Nu pot nici cu tine, nici fără tine.
Dacă ești un val sau ai o relație cu un val, pregătește-te să înfrunți o anumită cantitate de dramatism. Spre desosebire de insule, care tind să se facă nevăzute când situația devine încordată, valurile răspund făcând valuri. În timpul unui conflict, un val va tinde să se concentreze asupra trecutului, evitând prezentul și viitorul. Nu pot să trec peste asta până nu rezolvăm cele întâmplate este afirmația comună a unui val.

*** Teoria atașamentului în durere și traumă
Vorbind despre situații nefericite, teoria atașamentului are aplicații în înțelegerea durerii și a traumelor asociate cu pierderea.
În timpul activității lui Bowlby privind atașamentul, el și colegul său Colin Murray Parkes au observat patru etape de durere:
1. Șoc și amorțeală: Unul dintre parteneri poate experimenta suferință fizică și nu va putea să înțeleagă și să-și comunice emoțiile.
2. Dorul și căutarea: Unul dintre parteneri încă se identifică puternic și poate fi preocupat de cel decedat.
3. Disperarea și dezorganizarea: Cei înșelați acceptă că lucrurile s-au schimbat și nu se pot întoarce la modul în care au fost înainte. Unul dintre parteneri poate experimenta disperarea, lipsa de speranță și mânia.
4. Reorganizare și recuperare:. Unul dintre parteneri va începe să reconstruiască și să stabilească noi obiective, noi modele și noi obiceiuri. (Williams & Haley, 2017).

Teoreticienii atașamentului, precum Collins și Clark (1996), au oferit descrieri privind modul în care modelele de lucru interne mijlocesc stilurile partenerilor de a relaționa în cadrul unor atașamente romantice adulte. Modelele de lucru interne sunt descrise ca reprezentând părerile copiilor despre ei înșiși, despre alții și despre relație, sau ca acționând ca un intermediar al stilurilor de relaționare al partenerilor în cadrul unui atașament romantic adult.  Teoria atașamentului a contribuit substanțial la înțelegerea, evaluarea și tratarea disfuncțiilor sexuale dintre parteneri și a suferințelor maritale în general. Atunci când o persoană crede că partenerul lui este indisponibil sau indiferent, furia și anxietatea se instalează și acestea atrag, după sine, modelele de lucru interne ale acelei persoane în ceea ce privește propria persoană sau în relație cu cealaltă persoană. Aceste modele de lucru, care provin din experiențele acestuia privind relațiile bazate pe atașament timpuriu, conturează modul în care vor fi apreciate și evaluate răspunsurile partenerului preum și modul în care o persoană va comunica și va reacționa.




Recomandări:
 Nuță, Adrian (2003). Psihoterapeutul de buzunar. București: Editura Sper
 Acriș, Corina (2013). Cuplul în impas- repere teoretice și aplicative. București: Editura Sper



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Trei idei de a petrece timpul liber cu un copil de 2 ani jumate

  La 2-3 ani jocul este important. Copiii învață prin joc. Le place să se joace cu ceilalți, să picteze cu degetele sau cu o pensulă, să țop...