Una dintre
marile religii ale lumii, cu o vechime de peste două milenii, Budismul,
a suferit de-a lungul timpului numeroase schimbări. În prezent este o religie
divizată, care nu are o limbă sacră comună, o dogmă clar formulată. Budismul este singura religie al cărei întemeietor nu
se declară nici profetul lui Dumnezeu, nici trimisul său şi care, în plus,
respinge ideea unui Dumnezeu Fiinţă Superioară.
"Buddha" este adesea utilizat ca o
metaforă pentru iluminarea spirituală sau pentru înţelepciune. În spatele
acestei mitologii a existat o persoană, Siddhartha Gautama, care şi-a luat
numele de Buddha și a trăit o viață de lux în primii 29 de ani ai săi, apoi a
devenit ascet (= persoană care duce o viață austeră și
retrasă).
Budismul este răspândit în China, Japonia, Sri Lanka,
Coreea, Mongolia, Uniunea Myanmar, Thailanda, Vietnam. Budismul mai este numit
și „Buddha Dharma”, ceea ce înseamnă în limbile sanscrită și pali (limbile
textelor antice budiste) „învățăturile Celui Luminat”. Deoarece aparține
grupului de religii dharmice, alături de hinduism și de jainism, păstrează o
puternică influență a elementelor constituente ale acestor două religii.
Budismul
nu acceptă o teorie a lui Dumnezeu sau a unui creator. Unii oameni spun că,
dintr-un anumit unghi, budismul nu este o religie, ci mai degrabă o știință a
minții.
Budismul a devenit o sursă de înţelepciune, un mod de
a înţelege viaţa şi de a descoperi adevăratul ei sens.
Zece idei ale lui
Buddha:
- Nimeni
nu ne poate salva, ci doar noi înşine. Nimeni nu
poate şi nimeni nu are voie. Noi înşine trebuie să ne urmărim calea.
- Dacă
aprinzi un felinar pentru cineva, acesta va lumina și calea ta.
- Nu
există cărare către fericire. Fericirea este cărarea.
- Nu rămâne în trecut, nu visa la viitor,
concentrează-ţi mintea asupra prezentului.
- O
clipă poate schimba ziua, o zi poate schimba viaţa şi o viaţă poate
schimba lumea.
- Ne
naştem din nou în fiecare dimineaţă. Ce faci astăzi contează cel mai mult.
- O
stâncă mare nu este tulburată de vânt; la fel mintea înţeleptului nu este
tulburată nici de elogii, nici de insulte.
- Ceea
ce-l conduce pe om pe căi greşite nu este duşmanul său, ci propria sa
minte.
- Oricât
de multe cuvinte sfinte ai citit, oricât de multe ai vorbi, la ce bun dacă
nu le şi pui în aplicare.
- Sănătatea
este cel mai mare dar, mulţumirea cea mai mare avere, iar credinţa cea mai
bună relaţie.
Psihologia
budistă descrie modalități de încurajare a stărilor emoționale pozitive și a
relațiilor sociale armonioase, evitând în același timp stările emoționale
„distructive” sau „afective” (Goleman, 2003). Totuși, la prima vedere, căile de
atingere a securității (în funcție de atașament) sau fericirea autentică
(conform psihologiei budiste) par foarte diferite. Teoria atașamentului pare a
fi în principal despre relații strânse, în timp ce budismul pare să fie în cea
mai mare parte despre practicile care se desfășoară în mintea solitară a
individului (în timp ce persoana este singură într-o colibă luni întregi). Relațiile
de compasiune sunt importante în budism ca practică
solitară.
Psihologia
budistă oferă o concepție diferită a securității. Eforturile de a găsi
securitate în relații, cariere, bunuri, bogăție sau reputație sunt considerate
ca fiind erori în gândire și decizii greșite în căutarea fericirii. Când
oamenii speră că obiectele și relațiile valorice nu se vor schimba sau nu vor
eșua niciodată, cum ar fi „zonele de siguranță” și „iluzia de securitate”, vor ajunge la suferință deoarece ființele umane în mod natural se schimbă,
îmbătrânesc, se
îmbolnăvesc și mor;
de fapt, totul se schimbă și nimic nu este complet stabil.
Psihologia
budistă respinge ideea unei surse stabile și permanente de securitate fie în
interiorul unei persoane (de exemplu, un suflet), fie în afara unei persoane
(de exemplu, un zeu omniprezent).
Dalai
Lama, într-un comentariu la un text budist, spune că dependența
și interdependența sunt natura tuturor lucrurilor.
Lucrurile și evenimentele nu
apar decât ca urmare a cauzelor și a condițiilor. (Tenzen Gyatzo, al 14-lea
Dalai Lama, 2005, p. 117)
Psihologia
budistă subliniază căi introspective pentru înlăturarea obstacolelor în
calea securității autentice (în sensul budist) prin minimizarea tendințelor
noastre de a căuta securitate în ceva permanent, de a ne solidifica concepte
despre sine, despre alții
și despre viață în
general.
În
terminologia budistă, „atașamentul” față de fixările nesănătoase ale
reprezentărilor mentale cauzează suferință.
Practicanții budiști
învață că sinele nu este o entitate solidă, statică, care trebuie apărată. Non-atașamentul
sau eliberarea de fixații mentale pare a fi un rezultat teoretic cheie în budism.
Budismul
consideră că ființele
umane, prin introspecție și o istorie lungă de încercare și eroare, au
identificat tipurile de obiceiuri mentale care duc la suferință și tipurile de obiceiuri care duc la ușurare de suferință.
O
învățătură budistă fundamentală este înțelegerea că nimic nu rămâne la fel, că
lucrurile se schimbă mereu. Buddha considera că rezistența noastră constantă la schimbare este
ceea ce ne determină să suferim. Și acest lucru se aplică evenimentelor la fel
de mult ca și oamenilor din viața noastră, noi ne schimbăm, ei se schimbă și,
prin urmare, este fără rost încercarea de a opri acest lucru.
Compasiunea este una
dintre cele mai mari învățături ale lui Buddha. Când venim dintr-un unghi de compasiune,
încetăm să fim atât de duri cu noi și cu cei din jurul
nostru. Putem lucra cu noi înșine, dar nu este treaba noastră să-i schimbăm
pe alții, ei au propria lor cale de urmat.
Căutarea
fericirii prin intermediul celorlalți va face ca relațiile noastre să se rupă,
deoarece putem fi fericiți doar atunci când suntem fericiți cu noi înșine.
În viață,
a explicat Buddha, putem fi loviți de două
tipuri diferite de săgeți. Prima săgeată este inevitabilă: vom experimenta
cu toții, de exemplu, durere fizică. A doua săgeată este săgeata pe care o
direcționăm asupra noastră și o putem vedea ca reacție a
noastră la prima săgeată. În loc să suferim doar la prima
săgeată, cea a durerii fizice, ne trimitem noi înșine
„a doua
săgeată”, atunci
când ne spunem: De
ce mi se întâmplă asta întotdeauna?... Nu merit asta... Budismul
consideră că „Durerea este
inevitabilă; suferința este opțională”.
Analogia celor două săgeți nu se aplică numai durerii fizice. Dacă partenerul
nostru pare să ne ignore, dacă simțim lipsa de respect, atunci este inevitabil
să simțim durerea unei prime săgeți. Oamenii au devenit sensibili la orice indiciu de respingere, având în vedere că un astfel
de comportament, de-a lungul veacurilor, a fost literalmente o amenințare
pentru supraviețuirea noastră: dacă nu făceam parte pe
deplin dintr-un trib, atunci nevoile noastre de protecție și hrană nu erau
satisfăcute. Regiunile
creierului activate atunci când ne aflăm în durere fizică sunt aceleași regiuni
activate ca atunci când suntem respinși. Cu toate
acestea, dacă suntem atenți la gândirea noastră după un incident în care
partenerul nostru a încercat să creeze distanță, observăm că aruncăm a doua
săgeată, spunând: Nu-i pasă de
mine...El face întotdeauna acest lucru.
Când
răspundem la comportamentul partenerului nostru, alegem între o interpretare
care susține relația sau una care o subminează.
Budismul identifică în ataşament rădăcina tuturor suferinţelor şi
vorbeşte despre 4 tipuri de
ataşament.
Primul dintre ele este ataşamentul pentru plăcerile senzoriale. Suntem
ataşaţi de anumite forme, culori, sunete, gusturi sau senzaţii tactile.
Al doilea este ataşamentul de propriile opinii şi credinţe.
Convingerile, opiniile şi
părerile la care nu eşti dispus să renunţi, când există motive solide, te
împiedică să vezi lucrurile aşa cum sunt.
Al treilea este ataşamentul pentru ritualuri şi ceremonii
religioase.
Al patrulea şi cel mai subtil dintre toate este ataşamentul pentru „eu” (
ego).
În cartea ”Mintea Zen, Mintea
Începătorului”, de Shunryu Suzuki, apărută în 2018, la editura Herald, autorul
vorbește despre atașament și
non-atașament, astfel: ”În
dragoste trebuie să existe ură, adică non-atașament. Iar în ură trebuie să
existe iubire sau acceptare. Iubirea și ura sunt unul și același lucru. Nu
trebuie să fim atașați doar de iubire. Trebuie să acceptăm și ura. Trebuie să
acceptăm și buruienile, indiferent de ceea ce simțim pentru ele.”
Din perspectivă psihologică, atașamentul este o legătură emoțională profundă și de durată care face
legătura între o persoană și alta în timp și spațiu (Ainsworth, 1973; Bowlby,
1969). John Bowlby
este cercetătorul britanic ce a dezvoltat teoria atașamentului și pe baza
studiilor sale a descoperit că un copil nu are nevoie doar de îngrijire primară
– mâncare, haine, adăpost – ci și de conexiune fizică și emoțională cu adulții
importanți din viața lui. Sistemul de atașament este în fiecare dintre noi, se
activează încă de la naștere și este mecanismul format din emoții și
comportamente care ne asigură că vom fi protejați și în siguranță. Ca adulți,
oamenii caută apropierea în acord cu tiparul de atașament pe care și l-au
dezvoltat în copilărie. În multe cazuri
aleg exact acei parteneri care să le confirme credințele despre relațiile de
atașament și care se comportă după același tipar al mamei sau al tatălui. Primele
cercetări privind atașamentul adulților au implicat studierea asocierii dintre
diferențele individuale în atașamentul adulților și modul în care oamenii
gândesc despre relațiile lor și amintirile despre relațiile lor cu părinții.
* Există patru stiluri
de atașament:
1.Atașamentul securizant
O persoană cu stil de
atașament securizant caută apropierea în cuplu și se simte confortabil în
intimitate, este caldă și iubitoare, nu se teme excesiv că va fi părăsită de
celălalt, nu face diferențiere între intimitatea emoțională și cea sexuală, ci
ele decurg firesc una dintr-alta. Această persoană are abilitatea de a-și
identifica și de a-și exprima deschis și clar nevoile și dorințele,
conștientizează că și celălalt are nevoi și facilitează comunicarea, are
abilități foarte bune în a gestiona conflictele, astfel încât să permită
ajustări în relație, dar fără să se supere excesiv.
Atunci când ambii
parteneri au un stil de atașament securizant relația este armonioasă, caldă,
plină de iubire și satisfacții. Chiar și când doar unul dintre parteneri are un
stil de atașament securizant lucrurile pot fi armonioase deoarece acesta poate
să aplaneze conflictele, să nu ia lucrurile personal și să reflecte celuilalt
ce simte și ce nevoi are, să îl ajute să aibă grijă de sine.
Stilul securizant de
atașament este cel ”sănătos”, și își are rădăcinile în sentimentele de
siguranță pe care le dezvoltăm încă din copilărie. Deoarece copilul se simte
protejat alături de adulții din preajma lui, când mama dispare el este stresat,
dar când aceasta reapare este fericit, se simte în siguranță alături de ea, se
liniștește și își continuă joaca.
2. Atașamentul anxios
Un adult cu stil de
atașament anxios caută să fie foarte apropiat de partener dar se teme totodată
că partenerul nu dorește și el tot atât de multă apropiere. Din acest motiv va
fi foarte atent la nevoile, emoțiile și dorințele partenerului și se consideră
responsabil de starea de bine a celuilalt. Această hipervigilență continuă duce
la multe emoții și la supărări frecvente, la conflicte și jocuri psihologice,
ce au ca scop să țină relația aproape.
Stilul anxios de
atașament se dezvoltă atunci când părinții acordă o atenție inconsecventă
copilului, iar acesta devine insistent și hipervigilent pentru a nu pierde
această relație. Atunci când mama pleacă de lângă el, copilul cu stil de
atașament anxios devine foarte agitat, iar când mama revine, el are o atitudine
ambivalentă față de ea – pe de o parte se bucură, pe de alta este furios, se
liniștește mai greu iar apoi rămâne atent la semnale.
3.Atașamentul evitant
Un adult cu stil de
atașament evitant consideră că intimitatea duce la pierderea independenței și
din acest motiv va alege deseori să fie autonom și să nu își ia angajamentul
pentru o relație de cuplu autentică. Deși își dorește intimitatea, totuși prea
multă apropiere îl stânjenește și îl face să țină partenerul la o distanță
confortabilă. Distanța poate fi fizică, dar de cele mai multe ori este
emoțională prin lipsa deschiderii și a comunicării clare a ceea ce simte el sau
față de partener și față de relație. Face diferențiere între intimitatea
emoțională și cea sexuală, preferând-o pe cea de-a doua. Fuge de conflicte sau
le folosește ca și formă de îndepărtare și este vigilent în legătură cu
relația, pentru ca celălalt să nu cumva să se apropie prea mult.
Un adult cu stil de
atașament evitant se dezvoltă atunci când părinții sunt distanți, rigizi,
insensibili, iar copilul devine la
rândul său detașat. Când mama pleacă de lângă el, copilul pare indiferent și la
fel și când aceasta revine, dar la nivel fiziologic, manifestarea este tot de
neliniște, ritmul cardiac este crescut, la fel și nivelul cortizonului, chiar
dacă la nivel comportamental el nu manifestă această neliniște.
4. Atașamentul dezorganizat
Cele mai dificile
cupluri sunt cele formate dintr-o persoană cu stil anxios și o persoană cu stil
evitant. Acestea sunt permanent într-un joc al apropierii-depărtării, într-o
susținută vigilență orientată pe relație și pe reacțiile celuilalt, lipsind
uneori cronic o comunicare deschisă între parteneri, o înțelegere autentică a
celuilalt, conștientizarea că ambii au nevoi în cuplu, abilitatea de a-și
gestiona emoțiile și de a stinge conflictele înainte ca acestea să escaladeze
dramatic.
Stilul de atașament
dezorganizat este o combinație dintre tipul anxios și cel evitant. Aici se
încadrează mamele absente sau care nu reușesc din diverse motive să satisfacă
nevoile copilului și sfârșesc prin a-l abuza psihic sau fizic.
În multe cazuri, mamele
au la rândul lor traume nerezolvate, și din cauza aceasta răspund neadecvat la
emoțiile copilului. Orice copil caută siguranță la mamă, dar pentru că ea este
și sursa abuzului, acesta tinde să fugă de ea, de aici caracteristica de
dezorganizare a tipului de atașament. Copilul nu știe cum să se consoleze
sănătos în situații critice, răspunde rapid, cu furie sau agresivitate. O parte
dintre copiii afectați de tipul de atașament dezorganizat pot prezenta forme de
depresie timpurie. În viața de adult, aceștia caută atașamentul, dar nu au
încredere în nimeni, dezvoltă probleme în relațiile interpersonale și sunt
predispuși la depresie, anxietate și dependențe precum alcool, droguri, jocuri
de noroc, ca formă de evitare a emoțiilor.
**
Stan Tatkin, clinician, cercetator, profesor si
dezvoltator al Abordarii Terapiei Psihobiologice a Cuplurilor, în cartea ”Configurați pentru iubire”,
apărută în 2015, la editura Herald, vorbește despre trei stiluri de
relaționare. ”Când vorbesc despre stiluri de atașament, psihologii folosesc
termeni precum atașament sigur, atașament nesigur-evitant și atașament nesigur-
ambivalent. Pentru a simplifica limbajul, voi folosi ca substitute termenii
ancoră, insulă și val.
Ancora: În doi
poate fi mai bine decât de unul singur. Împreună
putem reuși.
Ancorele au grijă de
sine și de relațiile lor. Ele se așteaptă ca parteneriatul angajat să fie
reciproc satisfăcător, folositor și respectuos, și nu vor iniția relații
nesigure sau lipsite de reciprocitate; de asemenea, nu vor abandona o relație
când aceasta trece prin momente grele sau când devin frustrați. Nu le este
frică să-și recunoască greșelile și se grăbesc să repare jignirile sau
neînțelegerile care apar. Știu să gestioneze la fel de bine clipele petrecute
împreună, dar și perioadele de despărțire. Prin toate acestea, ei fac față cu succes
unor provocări relaționale care ar putea copleși non-ancorele.
Insula: Te
vreau în casă, dar nu în camera mea…decât dacă îți cer eu să vii. Mă descurc
singur.
Insulele tind să
privească spre viitor și evită să acorde atenție conflictelor din relația
prezentă sau din relațiile trecute, inclusiv cele din copilărie. Mantra lor
este : asta tine de trecut, cu implicația că este inutil să repui trecutul în
discuție. De fapt însă, deseori insulele își idealizează sau își demonizează
trecutul și sunt incapabile să evoce aspecte concrete. Întrebate despre
amănunte aceștia spun: nu-mi aduc aminte,
nu contează, cui îi pasă? Tendința aceasta poate deveni extrem de
frustrantă pentru celălalt partener. Fără ajutorul partenerului lor, este
improbabil ca insulele să înțeleagă cine sunt, să-și recunoască singurătatea
existențială adânc înrădăcinată și să-și învingă anxietatea legată de o relație
intimă. La urma urmei, ele cunosc numai ceea ce au experimentat. Pentru a-și
părăsi insula și a păși într-o lume mai socială, ele trebuie întâmpinate cu
înțelegere. Au nevoie de parteneri care să facă efortul de a descoperi ce anume
le face să funcționeze. Nu înseamnă că este imposibil ca două insule să alcătuiască
o bulă de cuplu ( adică, matricea care ține un cuplu laolaltă și îi
protejează pe ambii parteneri de elementele exterioare. Bula de cuplu este un
mediu intim pe care partenerii îl creează și-l susțin împreună. Bula de cuplu
este înțelegerea de a pune relația mai presus de orice altceva, Capitolul I- Bula de cuplu).
Valul:
Dacă m-ai iubi așa cum
te iubesc eu. Nu pot nici cu tine, nici fără tine.
Dacă ești un val sau ai
o relație cu un val, pregătește-te să înfrunți o anumită cantitate de
dramatism. Spre desosebire de insule, care tind să se facă nevăzute când
situația devine încordată, valurile răspund făcând valuri. În timpul unui
conflict, un val va tinde să se concentreze asupra trecutului, evitând
prezentul și viitorul. Nu pot să trec
peste asta până nu rezolvăm cele întâmplate este afirmația comună a unui
val.
*** Teoria
atașamentului în durere și traumă
Vorbind despre situații
nefericite, teoria atașamentului are aplicații în înțelegerea durerii și a
traumelor asociate cu pierderea.
În timpul activității
lui Bowlby privind atașamentul, el și colegul său Colin Murray Parkes au
observat patru etape de durere:
1. Șoc și amorțeală: Unul
dintre parteneri poate experimenta suferință fizică și nu va putea să înțeleagă
și să-și comunice emoțiile.
2. Dorul și căutarea:
Unul dintre parteneri încă se identifică puternic și poate fi preocupat de cel
decedat.
3. Disperarea și
dezorganizarea: Cei înșelați acceptă că lucrurile s-au schimbat și nu se pot
întoarce la modul în care au fost înainte. Unul dintre parteneri poate
experimenta disperarea, lipsa de speranță și mânia.
4. Reorganizare și
recuperare:. Unul dintre parteneri va începe să reconstruiască și să stabilească
noi obiective, noi modele și noi obiceiuri. (Williams & Haley, 2017).
Teoreticienii
atașamentului, precum Collins și Clark (1996), au oferit descrieri privind
modul în care modelele de lucru interne
mijlocesc stilurile partenerilor de a relaționa în cadrul unor atașamente
romantice adulte. Modelele de lucru interne sunt descrise ca reprezentând
părerile copiilor despre ei înșiși, despre alții și despre relație, sau ca
acționând ca un intermediar al stilurilor de relaționare al partenerilor în
cadrul unui atașament romantic adult.
Teoria atașamentului a contribuit substanțial la înțelegerea, evaluarea
și tratarea disfuncțiilor sexuale dintre parteneri și a suferințelor maritale
în general. Atunci când o persoană crede că partenerul lui este indisponibil
sau indiferent, furia și anxietatea se instalează și acestea atrag, după sine,
modelele de lucru interne ale acelei persoane în ceea ce privește propria
persoană sau în relație cu cealaltă persoană. Aceste modele de lucru, care
provin din experiențele acestuia privind relațiile bazate pe atașament
timpuriu, conturează modul în care vor fi apreciate și evaluate răspunsurile
partenerului preum și modul în care o persoană va comunica și va reacționa.
Recomandări:
Nuță, Adrian (2003). Psihoterapeutul
de buzunar. București: Editura Sper
Acriș, Corina (2013). Cuplul în
impas- repere teoretice și aplicative. București: Editura Sper
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu