În același mod în care un adult poate trece printr-o depresie după ce a părăsit o relație sau și-a schimbat locul de muncă, copiii trec în mod constant prin schimbări psihologice, cât și emoționale, pe măsură ce cresc.
Psihologul Eric Erickson a descoperit următoarele etape ale dezvoltării psihosociale :
- de la naştere la 1 an: perioadă caracterizată prin încredere/ neîncredere
- 1-3 ani (copilăria mică): autonomie/ îndoială, rușine
- 6-12 ani (copilăria mare): competență/ inferioritate
- 12-20 ani (adolescența): identitate de sine / confuzie de rol
- 20- 30/35 ani (tânărul adult): dragoste/ tendința spre retragere socială
- 35-65 ani (adultul): productivitate/ stagnare
- stadiul bătrâneţii (peste 65 de ani) caracterizat de criză: integritate psihică/ disperare
Majoritatea etapelor de dezvoltare psihosocială se petrec din copilărie până în adolescență. Există modificări specifice de dezvoltare prin care trece fiecare copil.
Copilăria timpurie solicită dobândirea autonomiei și
a sentimentelor de rușine și îndoială. Odată ce ajung la grădiniță, copiii sunt
captivi între inițiativă și vinovăție, mai ales atunci când fac ceva greșit.
Odată ce au intrat în școala primară, ei regăsesc sentimentul competenței în ceea
ce fac și încercă totodată să nu se simtă inferiori colegilor lor. Când ajung la
adolescență caută să-și găsească propria identitate. Ei se confruntă adesea cu
ceea ce se numește confuzie de rol, încercând să definească cine sunt în
mintea lor și în societate.
Avem așteptări mari de la copii. Vrem ca ei să
înțeleagă consecințele din lumea reală. Vrem să anticipeze modul în care vom
acționa la comportamentul lor. Vrem să înțeleagă ce efect are comportamentul
lor asupra celorlalți. Trebuie însă să fim atenți la modul în care
interacționăm cu copiii.
Unul dintre cele mai importante lucruri pe care îl
putem oferi copiilor în perioada copilăriei timpurii este încrederea în sine.
Copiii pot învăța să aibă încredere în propria capacitate
de a lua decizii dacă noi renunțăm la dorința de a deține controlul în fiecare
moment.
Experții în psihologia copilului de la Universitățile
din Oxford și Pittsburgh spun că termenul de „tulburare” ar trebui folosit cu
prudență pentru copiii cu vârste până la 5 ani și pun la îndoială validitatea
acestuia. Profesorii Frances Gardner și Daniel S. Shaw spun că există dovezi
limitate care să demonstreze că problemele preșcolare indică la rândul lor
probleme în viața adultă sau că problemele de comportament sunt dovezi ale unei
adevărate tulburări. „Există îngrijorări cu privire la distingerea
comportamentului normal de cel anormal în schimbările determinate de dezvoltarea
rapidă”, consideră ei.
Cel mai probabil copilul mic se confruntă cu o
problemă temporară de comportament și/sau emoțională. Multe dintre acestea
dispar cu timpul, dar necesită răbdarea și înțelegerea părinților.
Părinții
joacă un rol crucial în tratarea problemelor comportamentale din copilăria
timpurie.
Când vorbim despre stiluri parentale, există patru tipuri principale:
- Autoritar: reguli stricte, fără compromisuri și fără aport din partea copiilor;
- Democratic: reguli stricte, dar părinții sunt dispuși să asculte și să coopereze cu copiii lor;
- Permisiv: puține reguli și puține cerințe impuse. În această casă nu există multă disciplină, iar părinții își asumă de obicei rolul de prieten;
- Neimplicat: fără reguli și foarte puțină interacțiune. Acești părinți sunt detașați și pot respinge sau neglija copiii.
***
Două
dintre problemele de comportament cu care se confruntă părinții în perioada
copilăriei timpurii sunt încăpățânarea și capriciile copilului.
Cu
toții preferăm soluțiile în locul sfaturilor, de aceea ofer mai jos posibile
soluții la aceste două probleme.
1. ÎNCĂPĂȚÂNAREA
- tendința de a nu ceda și a obține ceea ce dorește prin supărare și
confruntare.
Cauza: dereglarea relațiilor interpersonale dintre
părinți și copil; incapacitatea de a susține copilul într-o situație dificilă;
ignorarea intereselor și necesităților copilului; afirmarea autorității
părintești prin forță.
Soluția: manifestați fermitate și perseverență fără
a vă supăra sau irita; nu înjosiți copilul; nu folosiți constrângerile;
controlați-vă emoțiile și acțiunile proprii; amânați rezolvarea problemelor
controversate.
2. CAPRICIILE
sau CRIZELE DE NERVI – stare neobișnuită manifestată prin plâns, țipăt,
contorsionări violente ale corpului, încercări de a lovi, aruncarea obiectelor,
trântirea ușii, supărare.
Cauza: cuvinte spuse imprudent de către membrii
familiei; lipsa exigenței din partea adulților; reacția negativă a părintelui
față de capriciu; dragostea părintească excesivă; îndeplinirea tuturor
dorințelor copilului de către adulți; metodă eficace de a obține ce vrea;
manifestarea protestului în situația reprimării nemotivate de către adulți a
independenței și inițiativei copilului; supraexcitarea sistemului nervos al
copilului.
Soluția: sustrageți atenția copilului de la sursa
capriciului prin cererea de a părăsi încăperea sau prin mângâiere; dacă nu vrea,
ieșiți voi; comportați-vă calm când copilul devine capricios; nu cedați
niciodată; evitați amenințările, reproșurile, pedepsele. Discutați calm cu
copilul după ce s-a liniștit; fiți moderat de exigenți; învățați copilul să
accepte refuzul, astfel formând deprinderea de a ține cont de părerea și
interesele altora; arătați-i cât de mult îl iubiți.
***
Recomandare
de lectură:
”Cum să educăm copiii mici cu respect și blândețe”
de Janet Lansbury, editura Univers, anul apariției 2020
*** Dacă acest text te-a ajutat să găsești un
răspuns sau să-ți pui o întrebare și ești interesat să îmbunătățești anumite
aspecte personale legate de subiectul discutat ori pur și simplu să afli mai
multe detalii sau recomandări de lectură, îmi poți scrie la adresa de e-mail: dezvoltarepersonala.psihologie@gmail.com
** Foto credit: Mihaela Petre
