Păstrez aparențele și zâmbesc...




"Păstrarea aparențelor" era un fel de "cultură" larg răspândită pe vremea bunicii... Erau educați să răspundă în cultul "salvării aparențelor". Ținea de bunul simț, de "etichetă"... Și de multe ori acest "salvat al aparențelor" salva, într-adevăr, multe situații penibile.

Astăzi, mulți spun ” fac ce vreau, spun ce vreau și nu mă interesează ce spune lumea”. Mulți par siguri pe ei și imuni la părerea celorlalți, dar în realitate lucrurile nu stau chiar așa. În realitate, nimeni nu este chiar atât de nepăsător la părerea celor din jur. Toți vrem să salvăm aparențele și pe toți ne preocupă ce cred ceilalți. 

Fiecare dintre noi are în jurul său cel puțin o persoană care spune că preferă să i se spună adevărul în față, dar adevărul e că nu suportă realitatea, oricât de mult ar susține acest lucru.
Și atunci ce faci, îi zici adevărul în față cu riscul de a-i răni sentimentele sau încerci o cale de mijloc? 
Dacă nu te interesează un anume subiect dar pentru interlocutorul tău pare a fi un subiect de maxim interes, ce faci? Îi spui ”nu mă interesează” sau păstrezi aparența ?

Avem caractere diferite, experiențe de viață diferite, și nu suntem mereu de acord cu ceea ce spune sau face celălalt. Eu, de multe ori, păstrez aparența pentru a evita un conflict. Mi se pare că atunci când nu salvezi aparențele ai șanse foarte mari să declanșezi un conflict. Unii sunt mai puternici și țin piept cu ușurintă conflictelor, alții preferă să le evite și atunci preferă să salveze aparențele.

În concluzie, salvarea aparențelor apare uneori cu scop de protecție a individului, asta nu înseamnă că trebuie să păstrezi aparențele până la a cădea în ipocrizie....

A salva aparențele = a reuși să dai unui lucru, unei situații etc. o înfățișare care să ascundă o realitate neplăcută.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu